Christa Wolf, semi-dizidenta Germaniei de Est, descrie in Cassandra, unul dintre romanele ei, suferintele unuia dintre personajele principale pricinuite de o calatorie prin Grecia intr-un autobuz plin de oameni si de muzica zgomotoasa. O scena atit de familiara noua! Insolita insa in ochii occidentalilor care calatoresc prin capitala noastra. Reactiile acestora sint impartite: unii sint iritati de cortina sonora omniprezenta. Nu reusesc sa scape de hit-urile zilei nici in restaurante, nici pe strada, nici in autobuz. Pur si simplu, detesta posturile de radio comerciale, in ochii lor fiind treapta cea mai de jos a comercializarii emotiilor umane. Fiecare loc ferit de muzica este adulmecat. Ceilalti se bucura de fructul oprit la ei acasa: latratul ciinilor comunitari si ascultarea unui post de radio in locuri publice fiind pentru ei elementul exotic prin care incearca sa-si justifice calatoria la Bucuresti.

Dar cei care traiesc zilnic cu acest vacarm sonor? In zece ani au avut timp sa se obisnuiasca, sa se imunizeze, ba chiar sa devina dependenti. Ati calatorit in ultimul timp cu un autobuz care nu are instalatie audio? Ati simtit cum creste anxietatea calatorilor pe masura ce masinaria se chinuie sa ajunga la zece kilometri mai incolo prin marmelada rutiera – privirile adincite in puncte care fac imposibila intersectarea tradeaza dorinta fiecaruia dintre calatori, ai celor singuri in special, de a se fi aflat in alta parte. Ati mers, in schimb, cu un autobuz de generatie mai noua, dotat cu o instalatie sonora de invidiat, cu basi saturati si inalte cristaline. Trebuie sa fi observat pustoaicele care fredoneaza extaziate textele slagarelor, sa fi vazut talpa pensionarului care incearca sa tina echilibrul si ritmul muzicii totodata, sa fi simtit manevrele soferului care accelereaza sau frineaza in ritmul dictat de radio, sa fi savurat felul in care pina si