O istorie a trandafirului, observa Angelo de Gubernatis, ar pretinde, ea singură, o carte. Autorul menţionat s-a mulţumit să-i consacre un capitol, în a sa Mythologie des plantes ou les légendes du monde végétal (Paris, 1882). Ni se aminteşte acolo legenda naşterii trandafirului, din picăturile de sînge ivite într-o zi pe călcîiul rănit al Venerei. Una din cele trei Graţii era înfăţişată ţinînd în mînă un trandafir. Grecii şi romanii împodobeau cu ghirlande de trandafiri statuile lui Hebe, ale lui Venus şi ale Florei. Dar "trandafirul, simbol al luminii, al iubirii, al voluptăţii, a devenit de asemenea, cum s-a întîmplat cu majoritatea plantelor erotice, un simbol funerar. ş..ţ Iată de ce, pe morminte, se sădesc de preferinţă trandafiri şi chiparoşi, şi iată de ce, în legendele persane, trandafirul şi chiparosul au o relaţie atît de strînsă". (Op. cit., p. 323)

Să mai aspire odată mireasma trandafirilor a fost, pe patul de moarte, ultima dorinţă a lui Alexandru Macedonski. De unde însă trandafiri la sfîrşitul lui noiembrie? Nikita, fiul scriitorului, i-a adus în grabă un flacon de parfum, şi o batistă înmuiată în esenţă de roze i-a dăruit poetului Nopţii de mai cea din urmă senzaţie a vieţii: "Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfîntă.../ În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighietoarea cîntă."

La 13 martie 1974, Muzeul Literaturii Române i-a dedicat lui Macedonski o seară memorială. I-am putut asculta atunci pe Mihail Celarianu, Barbu Solacolu, I. Peltz, Mihai Cruceanu. Nici unul n-a povestit lucruri ieşite din comun, şi seara ar fi rămas anostă fără senzaţionala apariţie a Janei Macedonski, văduva lui Nikita, altfel spus nora poetului. O doamnă de vreo 70 de ani, cum avea să rezulte din propria ei expunere, părînd însă ceva mai în vîrstă. Faţa uscăţivă, părul argintiu tuns scurt, o bluză de mătase neagră. În contrast cu aerul obosit ş