Muzicologia românească - prejudecată sau comoditate - s-a preocupat destul de puţin de instrumentele de lucru - lexicoane, dicţionare, enciclopedii şi biblioteca de referinţă nu este prea bogată până astăzi. Un excelent dicţionar de termeni muzicali, coordonat de Zeno Vancea şi realizat de Gheorghe Firca, împlineşte 16 ani de la apariţie şi ar merita să fie reeditat; un dicţionar de jazz de Mihai Berindei oferă o bună informaţie asupra genului, altul de V. Ionescu enumeră specialiştii în bizantinologie, "Splendorile operei" de Grigore Constantinescu şi "4 secole de teatru muzical" de Cristina Sârbu şi Ana Buga sunt ghiduri de operă; în fine un recent şi foarte bogat dicţionar de instrumente muzicale alcătuit de Valeriu Bărbuceanu sunt titlurile cele mai importante din ultimele decenii. Ele fac parte din categoria cărţilor specializate pe un segment al artei sunetelor, foarte utile dar particularizate şi cu un caracter transnaţional, chiar dacă au o oarecare amprentă originală.

Dar în orice cultură care îşi caută referinţele proprii, esenţiale sunt lexicoanele naţionale cele care adună, în măsura posibilului, suma informaţiei despre creatorii autohtoni, inclusiv cei puţin cunoscuţi sau uitaţi care nu apar în marile selecţii internaţionale. Genul s-a dezvoltat mai ales după cel de al doilea război mondial, îndeosebi în ţări în care tradiţia scrierii despre muzică este mai nouă (Canada, India etc.). La noi, începutul l-a făcut Viorel Cosma în 1965 cu un volum, mai degrabă album decât lexicon (deşi cuvântul apărea în subtitlu), formă dictată de către comanditarii momentului. În 1970 autorul reuşeşte să-şi impună punctul de vedere şi să publice un volum (Muzicieni români. Editura muzicală) construit după normele lexicografice, incluzând circa 400 de nume. Bineînţeles restricţiile timpului au dictat limitări, totuşi cuprinsul a fost mult îmbogăţit, în primul r