O întâmplare fericită a făcut ca, în primăvara anului 1999, să mă aflu la Paris pentru o săptămână, în vederea realizării câtorva dialoguri pe teme muzicale şi interdisciplinare destinate ciclului radiofonic Oglinzi (iniţiativă datorată Direcţiei Canalului România Muzical, căreia-i mulţumesc şi pe această cale). În acea săptămână memorabilă pentru mine i-am cunoscut pe istoricul şi esteticianul Alain Besançon, pe filosoful Alain Cophignon, pe compozitorul Mihai Mitrea-Celarianu, pe dramaturgul Matei Vişniec, pe criticul muzical Radu Stan şi, nu în ultimul rând, pe legendarul fotograf Henri Cartier-Bresson. Aflasem încă din ţară, de la nedezminţita prietenă a familiei Bresson, doamna Lena Constante, că Maestrul nonagenar nu acordă interviuri. Cu toate acestea, miracolul s-a produs în timpul dejunului la care fusesem invitată chiar de către doamna Martine Franck Bresson - la fel de celebră în arta fotografică. Odată ajunsă în interiorul apartamentului lor din Rue de Rivoli am fost frapată din prima clipă - întocmai cum fusese şi Jean Clair, unul dintre comentatorii creaţiilor lui Henri Cartier-Bresson -, de "privirea albastră, transparentă", iradiind şi totodată absorbind lumina, în tendinţa vizibilă de a capta invizibilul din interiorul lucrurilor şi fiinţelor care-l înconjurau. Pe măsură ce atenţia i se fluidiza, dispersându-se, în aceeaşi măsură luciditatea şi acuitatea percepţiei se ascuţeau...

Printre subiectele privind pulsul cultural, social, politic actual al României - pe care n-o mai vizitase din 1975 -, s-a strecurat şi pasiunea pentru muzică a Maestrului. Dintr-odată l-am auzit mărturisind că, pentru Domnia-Sa, Bach reprezenta "apogeul, adevărul absolut". Fără a sta prea mult pe gânduri, am încercat marea cu degetul, cerându-i permisiunea de a înregistra pe bandă cuvintele sale. Răspunsul a fost afirmativ. Dar repeziciunea cu care s-au su