Astăzi, în plină gîlceavă babeliană, în toiul izbucnirii naţionalismelor de tot felul sau a precauţiilor de corectitudine politică, pare fie nebunesc, fie complet naiv, să te mai gîndeşti la existenţa unui grai comun, originar, din care au explodat în celebrul turn toate celelalte limbi ale pămîntului. Şi o astfel de "nebunie" sau "naivitate" pare să fi fost supusă sancţiunilor, nu politice ci venite din partea unei comunităţi ştiinţifice, încă cum mult înaintea vremurilor tulburi pe care le trăim noi. În prefaţa sa la volumul oblăduit de istoricul francez Maurice Olender, Jean-Pierre Vernant povesteşte că, pe cînd lucra în anii tinereţii sale ca secretar de redacţie la "Journal de Psychologie" aplica fără şovăială o regulă fundamentală stabilită de "părinţii revistei", faimoşii profesori Dumas, Janet, Meyerson: anume aceea de a nu accepta nici un articol cu referiri la originea limbajului. În plină epocă de scientizare a disciplinelor limii (lingvistica, gramatica istorică, filologia, lingvistică comparată), investigaţii legate de existenţa unui grai originar sau a unui limbaj din care să fi evoluat ulterior toate celelalte, erau socotite aberaţie curată. Între demersul obiectiv, stiinţific şi raţional al lingvistului şi improvizaţiile sau invenţiile celui sedus de depărtările miticului, spune Vernant, părea să existe, cu probabil cam mai bine de jumătate de secol în urmă, o netă separaţie. Cartea lui Olender, pasionantă după părerea mea, se străduieşte să atingă două scopuri: unul "eretic", ar spune savanţii de demult de la "Journal de psychologie", adică de a sonda chestiunea originii limbajului, dar şi acela de a analiza tocmai cum de a ajuns primul obiectiv să pară simplă aiureală. Cîndva trebuie să fi existat o vreme cînd cele două, a privi îndărăt, către rădăcinile mitice ale graiului originar, şi totodată a nutri ambiţia unei riguroase scientizări a stu