Într-o zi a şaptea, Cel-de-Sus îşi alesese pentru odihna de după-masă jilţul de mărgean în care sta şi cugeta. Pe neaşteptate cerul se întunecă. "Ce o fi? Doar nu e ceasul amurgului!" Se mută la fereastra dinspre pămînt şi văzu cum, în felurite forme, nori de fum urcau ca nişte pajere sumbre. Simţi că nările i se înfioară toropitor. Nasul sorbea plăcerea nouă, dumnezeiască. Îl cuprindea fără margini năvala acestor zdrenţe de negură.

Strigă să vină Rafael. Vocea Celui-Înalt stingea focurile de la stînă, pornea puhoaie peste rîpe, răsturna brazii plăpînzi din şapte ocoluri.

Cînd arhistrategul intră, Cel-de-Sus tresări din reveria care-l furase cîteva clipe şi, ca de obicei, vorbi mai întîi despre rostul împărăţiei sale, apoi obişnuita predică, ştiută de Rafael pe din afară. Trecu la conversaţia propriu-zisă: "Eşti mulţumit de ultima ta misiune?" - "Mulţumit, da, stăpîne." - "Ce se întîmplă acolo jos? De ce atîta fumărie?" - "Este un altar închinat Bunăvoinţei Tale. Rescăpaţii lui Noe" - "Aşa? Du-te şi întreabă-i, de unde au aromele astea atît de delicate?" - "De la nişte negustori din Mările Răsăritului." - "Contrabandă, he?" - "Doamne fereşte, Preabunule! Au plătit totul pînă la ultimul ţechin." - "Şi cine e vătaful lor?" - "Noe, cine altul?" Cel-de-Sus închise ochii. Se gîndea. Parcă vedeai cum creierul său se frămînta. "Noe? Ai spus Noe?" - "Da." - "Află că mi-e foarte simpatic; dar prin purtarea sa în ultima vreme..." Rafael, bănuind că Stăpînul cunoaşte povestea penibilei dezgoliri a unchieşului, nu se pricepu să facă altceva decît să bată într-o tamburină răsunătoare, tăind cuvîntarea Înaltului. Acesta îl certă: "Ce te-a apucat? Te-ai ţicnit de-a binelea." Arhanghelul, în genunchi, se rugă: "Coboară, Doamne, şi vindecă poporul tău de zvonurile că va veni un alt potop! Şterge frica lor."

*

* *

Peste o săptămîn