După copertă, cartea lui Valentin Rasputin promite să fie o poveste de dragoste cu toate atributele sentimentalismului patetic slav: un autor rus (siberian), cu un nume aproape folcloric, un titlu cel puţin tulburător, dar înşelător în acelaşi timp, Despărţirea de Matiora. Înşelător pentru că romanul nu este o poveste de dragoste, oricum nu în înţelesul comun. E vorba despre un sat care urmează să fie inundat în urma unei măreţe realizări a statului sovietic, o hidrocentrală în amontele rîului Angara. Un grup de localnici, cîţiva bătrîni şi un copil, trăiesc drama dezrădăcinării, temă arhicunoscută cititorului român, pe care am putea-o eticheta uşor drept excesiv de patetică; Rasputin nu este inovator în nici un fel, nici din punct de vedere narativ şi nici ca psihologie a personajelor, romanul său pare foarte "românesc", foarte asemănător ca atitudine şi conţinut romanelor "obsedantului deceniu" de la noi. Personajele sînt aproape tipuri: activistul îngust şi necruţător, "otoritatea" care are de îndeplinit "directivele", tovarăşul Voronţov, secondat (ca întotdeauna) de nebunul satului, Petruha, cel care şi-a găsit în sistemul sovietic, pentru prima oară în istorie, o "mesiune", comunistul tînăr, Pavel, rupt între lumea nouă din care face parte cu vîrsta, dar în care nu-şi prea găseşte locul şi în care n-o poate "chema la ordine" pe mama sa, bătrîna Daria, stîlpul psihologic al lumii vechi, şi mai tînărul Andrei, fiul, care arde de nerăbdare să se angajeze pe şantierul hidrocentralei, "să pună umărul", Sonia, nevasta lui Pavel, cea mai adaptată vieţii de oraş, cea care "Cîtă vreme trăiseră în Matiora, ea nu pusese mîna nici măcar pe-un fir de lînă de la oile pe care le aveau pe lîngă casă, ciorapii şi mănuşile groase de un deget le împletea bătrîna lui mamă în aşa fel, de nu mai aveau moarte. Puteai să torni şi apă într-însele, atît erau de trainic, de strîns î