După 1989, simpatiile de partid s-au născut o dată cu conştiinţa posibilităţii alegerii între mai multe astfel de grupări. Tocmai această libertate a deciziei a constituit impulsul adeziunilor, pe care s-au grefat subsecvent criterii de selecţie. Însă vechi deprinderi au rămas în continuare active. De exemplu intoleranţa cu care, multă vreme, au fost privite simpatiile concurente: "opţiunea" trebuia să fie unică, asemeni vechiului Partid.

Ideea partidului unic mai supravieţuieşte şi azi, în forme incomparabil mai insidioase. Ea se camuflează în faptul că principalele interese cetăţeneşti sunt raportate exclusiv la interpretarea lor pe scena politică. Or, acest gen de exercitare presupune adeziunea necondiţionată la linia Unui partid, sau a Altuia, sau a Celuilalt. Faptul că toate partidele se împărtăşesc de la o perpetuare inerţială a manipulării şi a capitulării cetăţeanului în faţa unui aparat de conducere represiv şi atotputernic aruncă o umbră asupra pluralităţii lor şi îl transformă pe fiecare, insesizabil, în Partid. Alegătorii se menţin şi sunt menţinuţi la nivelul unui semitotalitarism al opţiunilor, care ajunge să viruseze chiar actul care garantează libertăţile democratice, revalidat fiind o dată la patru ani.

Pronosticarea - tot mai insistentă în ultima vreme şi venind din diferite tabere - unei a treia căi postdecembriste de gestionare a realităţii româneşti, însă tot în termeni politici, având valoare electorală, indică faptul că societatea întrezăreşte, măcar formal, soluţia la criza în care se află, dar nu se dumireşte încă asupra unei atitudini de conţinut pe care să o adopte. Atacate sunt nu cauzele, ci numai simptomul; se salvează bolnavul, dar şi răul care îl macină.

Remediul din acest punct de vedere îl constituie activitatea organizaţiilor cu obiective apolitice, capabile să asigure receptarea dinamică a interese