Memoriile unui exponent marcant al unui regim totalitar, fie comunist, fie nazist, prezintă, neîndoielnic, un interes documentar ca şi unul psihologic. Să precizăm că aspectul documentar e în genere dubios prin tentativele personajului în chestiune de-a distorsiona şi ascunde faptele reprobabile, iar cel psihologic e alterat prin tendinţa de-a arunca vinovăţia personală asupra altuia, de-a apărea el, cel în cauză, cît mai spălat de păcate. În calitate de memorialist (şi-a dictat paginile în chestiune, precum C. Stere volumele din ciclul În preajma revoluţiei), Mihai Beniuc e un ilustrator tipic al fenomenului mai sus indicat. Dar înainte de-a purcede la analiza textului său, datînd cu aproximaţie din 1975, să ne oprim asupra amplei prefeţe semnate de Ion Cristoiu, conspect, la rîndul său, al unui mod de "documentare" şi al unei psihologii de recepţie. Are dreptate Ion Cristoiu să considere că autorul Cîntecelor de pierzanie s-a autofalsificat, silindu-se a-şi recomanda poezia anterioară cotiturii de la 23 august 1944 drept "prevestitoare a revoluţiei comuniste". Un soi de albatros care, pasă-mi-te, anunţă furtuna. E o mistificare de sine evidentă: "Parcurgînd fără prejudecăţi volumele Cîntece de pierzanie (1938), Cîntece noui (1940), Poezii (1943), Oraşul pierdut (1943), mi-a încolţit bănuiala că poetul a pus la cale un fals ce i se va dovedi de-a lungul timpului dezastruos. Şi anume a împins critica proletcultistă, prin propriile mărturisiri - fie în versuri, fie prin articole critice -, să dea unor poezii ale sale din perioada anterioară sensuri de prevestiri ascunse în simboluri, precum: "garoafa roşie", "Eu sînt trimisul vremurilor noi", "macii roşii", "primăvara", "freamătul furtunii", semnificaţiile unor profeţii despre instalarea în România a regimului comunist". Acestei fraude interpretative i s-a adăugat, observă exegetul, şi o rescriere discretă a uno