"Faptul că fascismul şi comunismul nu suferă un discredit comparabil se explică, înainte de orice, prin caracterul fiecăreia dintre cele două ideologii, care se opun una alteia ca particularul faţă de universal. Vestitor al dominaţiei celor puternici, fascistul învins nu mai lasă să se vadă decît crimele pe care le-a comis. Profet al emancipării oamenilor, comunistul beneficiază, pînă şi în falimentul lui politic şi moral, de pe urma blîndeţii intenţiilor sale". Aceste cuvinte i le adresa François Furet lui Ernst Nolte în septembrie 1996, într-una din scrisorile pe care istoricul francez şi istoricul german le-au schimbat vreme de aproape un an şi pe care le-am citit în volumul intitulat Fascisme et comunisme de la Hachette (2000). O corespondenţă admirabilă în multe privinţe între doi intelectuali care au contribuit ca puţini alţii la interpretarea celor mai mari orori ale secolului XX şi, poate, ale întregii istorii.
Fraza lui Furet, pe care am reprodus-o, rezumă o idee mai veche a autorului. Şi el, şi Nolte sînt conştienţi că indulgenţa faţă de comunism este nejustificată şi încearcă să-i determine cauzele. Furet remarcă, mai departe, rolul jucat în acest discredit diferit de circumstanţele prăbuşirii celor două totalitarisme: fascismul a căzut brusc, o dată cu sfîrşitul Războiului Mondial şi a fost imediat pus la zid; comunismul s-a descompus lent, din interior, fără a fi învins. Procesul fascismului (în variantă germană sau italiană) a fost făcut. Cel al comunismului, nu.
în acest punct al discuţiei, mi se pare important să subliniez un paradox: chiar faptul că procesul fascismului a avut loc, îndată după Război, şi că el a continuat pînă azi, fără prescriere a crimelor, a constituit un obstacol în calea procesului cuvenit comunismului. Interesul principal al comuniştilor în condamnarea fascismului a fost mereu acela de a bloca un proces al c