Florin Zamfirescu. "Iubesc Teatrul si nu pe mine in teatru". Nu are nimic din aerul sigur de sine al vedetei ce se crede buricul pamantului. E simplu si firesc, preocupat mai mult de reusita spectacolului decat de cum "da" el in cadru. "Iubesc Teatrul si nu pe mine in teatru&...
Florin Zamfirescu
"Iubesc Teatrul si nu pe mine in teatru"
Nu are nimic din aerul sigur de sine al vedetei ce se crede buricul pamantului. E simplu si firesc, preocupat mai mult de reusita spectacolului decat de cum "da" el in cadru. "Iubesc Teatrul si nu pe mine in teatru", spune si cred ce imi spune, asa cum ii cred personajele carora le da viata, seva, autenticitate. Chiar si atunci cand ele sunt caractere mai ciudate, ajunse in situatii limita - ca Woyzek ori Ion - nebunul din "Napasta", spectacol distins cu Leul de aur la Arezzo - interpretul mizeaza nu pe latura senzationala, patologica, ci pe umanitatea lor, adanc ranita. In cei 26 de ani de cariera, acest campion al realismului psihologic a convins si emotionat sub zeci de chipuri si masti. E la fel de credibil in straie taranesti (ca in "Morometii" ) ori in vesmant somptuos de epoca, cel al inchizitorului terifiant din "Don Carlos" (la televiziune).
"Legenda..." si realitate
- Mostenire de familie acest talent proteic al dvs., d-le Zamfirescu?
- Mama e pasionata de teatru. In satul ei, Serbanesti, de la poalele Coziei, exista un cerc de amatori, condus de un grec, Porfire. Mama ma invata zeci de versuri si eu mai de voie mai de nevoie ma produceam in public. Am prins gustul poeziei si nu m-a mai parasit. Tata, invatator in Calimanesti, a condus si el la un moment dat o casa de cultura, in care se dadeau spectacole. Eu, la 6 ani, obtineam prima diploma de recitare, iar la 16, eram premiat pentru interpretarea "Legendei Mesterului Manole". Se pare ca l-am impresion
