Un an Eminescu. E fericită ideea? Depinde. Se pot face lucruri bune, dar există şi riscul ca, prin exces informaţional, numele poetului să fie demonetizat. E mai uşor să întreţii "anul" unui compozitor. Poţi să asculţi zilnic Bach fără să te plictiseşti. Cu poeţii, orice s-ar zice, e mai greu.
Va continua, probabil, dezbaterea lansată de "dilematici". Ea are două aspecte: mitul lui Eminescu şi poezia lui.
Prin mit, în contextul dat, înţeleg o valoare indiscutabilă, adică una care nu se poate discuta. Vreau să zic: nu e voie s-o discuţi. Mitul presupune sacralizare, deci o investiţie emoţională de tip religios. Când este "fondator" stă, împreună cu altele, la baza coeziunii actuale a unei comunităţi.
Mitul este, sau aşa mi se pare, expresia unei frustrări. Ea poate fi stârnită de un complex de inferioritate, sau de culpabilitate. De exemplu, în Franţa nu sunt mituri Vercingetorix, Jeanne d'Arc, Napoléon, ori generalul De Gaulle. Poţi să spui, să scrii ce vrei despre ei, n-ai să provoci mişcări de protest. În schimb, cu Revoluţia şi cu Rezistenţa lucrurile nu stau deloc la fel.
Numind Revoluţia, numaidecât mi-am dat seama că trebuie să adaug ceva. Mitul nu este produsul unei crase manipulări. Fără să dispui de o valoare reală, n-ai să creezi un mit. În mare măsură, societatea franceză de astăzi se întemeiază pe principiile Revoluţiei. Statul e laic. Individul este cetăţean şi are drepturi egale cu oricare alt cetăţean. Instituţiile şi funcţia publică sunt respectate, iar respectul înseamnă şi respect de sine, de statutul propriu, de unde urmează că instituţiile şi funcţionarii sunt în serviciul cetăţeanului, nu invers, ca în... alte părţi. Etc.
Date fiind importanţa acestor principii şi ponderea lor în viaţa societăţii, beneficiarii au tendinţa de a crede că ele sunt rodul mobilizării exemplare, la un moment dat, a poporului fran
