Una dintre cele mai îndrăzneţe cărţi ale literaturii române este Cimitirul Buna-Vestire (1936) de Tudor Arghezi. Este un roman complet şi în acelaşi timp un Arghezi complet. S-ar putea întocmi, pornind de la această carte, un indice stilistic şi tematic arghezian: poem, roman şi tabletă, (autorul îşi subintitulează creaţia poem), imn şi pamflet, psalm şi blestem, dogmă şi erezie, inocenţă şi degradare, real şi fantastic, imagine onirică şi plasticitate naturalistă, gingaşă uimire şi biciuiri de sarcasm, miracol şi banalitate crasă, metafizic şi administrativ, cuminţenie şi nebunie, Isus şi omul, învierea şi moartea.

Şi după cum toţi mor în Adam,

tot aşa toţi vor învia în Hristos

(I, Corinteni, 15, 22)

Romanul îşi sprijină întreaga construcţie pe două enorme surprize. După ce descrie pe multe pagini-tabletă o viaţă oarecare a unui tînăr care tocmai şi-a luat doctoratul, om cu familie, dar fără post, cu "ochi rău" şi noroc puţin, după ce cititorul este invitat să privească o serie de tablouri dintr-o expoziţie de moravuri, vine prima surpriză. Tot stăruind pe lîngă Ministrul-prieten să obţină un post, cu speranţa unei cariere universitare, tînărul este obligat să accepte o funcţie şocantă: intendent la cimitir! Umorul absurd al mutării familiei petiţionarului (bărbatul, soţia însărcinată, cei cinci copii) în locuinţa din cimitir este demn de Caragiale şi de Eugen Ionescu. Se presimte încă din spectacolul onomastic: pe neajutoratul intendent îl cheamă Gulică (sonoritatea hipocoristică şi totodată ironică aminteşte de Guliţă, fiul cam bleg al Chiriţei lui Alecsandri), iar cimitirul se numeşte nici mai mult nici mai puţin decît Buna-Vestire. Ca în romanele de secol XIX, ca la Nicolae Filimon, unde convoaiele mortuare sînt prezentate în paralel cu cele de nuntă, Arghezi pune convoiul familiei intendentului, dominat de tr