"În materie de ficţiune, activitatea teoretică mă satisface pe deplin" (Gérard Genette). Acest motto ales de prefaţatoarea şi traducătoarea volumului Opera artei. Imanenţă şi transcendenţă, Muguraş Constantinescu, mi se pare, în special după lectura cărţii, o veritabilă profesiune de credinţă a autorului. Genette e un teoretician vorace şi în acelaşi timp un erudit aproape neverosimil ca formaţie pentru timpurile noastre. Vocaţia sa spre teoretizare poate fi, la urma urmelor, un mod de a struni şi astfel asuma o cultură fabuloasă şi o înclinaţie spre detaliu. Lucările sale din domeniul naratologiei cartografiază un teritoriu literar, supunîndu-i variaţiile şi imprevizibilul unui aparat riguros, cu clasificări limpezi, nuanţate şi convingătoare chiar şi pentru cei mai sceptici relativişti. Odată cu Opera artei Genette se mută din sfera literaturităţii pe teritoriul artistic la modul general, dar ambiţiile sale rămîn aceleaşi: de panoramare a unui spaţiu ce poate părea copleşitor de vast, prin reducerea sa în categorii construite conform unui aparat teoretic ce reprezintă extensia, deşi poate subtil deghizată, a naratologiei sale.

În Ficţiune şi dicţiune. Introducere în arhitext, precedentul volum al teoreticianului (cel puţin în ordinea traducerilor romaneşti), există o distincţie importantă între abordările care încearcă să definească literatura întrebîndu-se care este esenţa ei (aşa numitele poetici esenţialiste), şi acele abordări care o definesc constatîndu-i manifestările. Într-o manieră asemănătoare, în Opera artei, Genette observă existenţa a două moduri ale operei de artă, pe care le numeşte imanenţa şi transcendenţa ei. Imanenţa se referă la acel obiect, sau set de caracteristici ce desemnează opera, în vreme ce transcendenţa circumscrie modalitatea în care opera "depăşeşte, debordează sau se joacă cu obiectul ei". La întrebarea "în ce constă ace