În lumea de azi, bătăliile cele mai importante se dau în jurul imaginii. Fie că e vorba de un banal obiect de vestimentaţie - orice om cu simţul realităţii îţi va spune că preferă o cămaşă de la "Banana Republic" uneia de la "Braiconf", puloverul "Gap" celui de la "Arta textilă" şi deux-piece-ul "Armani" celui croit la fabrica din Oradea -, fie că e vorba de prestigiu, lumea investeşte sume enorme în simple formule. Se întâmplă adeseori ca între o marcă şi alta să nu descoperi nici o diferenţă calitativă. Diferenţa o dă acel obiect dreptunghiular, numit etichetă. Adică prestigiul şi imaginea.
Acest lucru l-au înţeles, la fel de bine ca şi comercianţii, politicienii. Ei şi-au dat seama că iluziile vândute cetăţeanului sunt o marfă ca oricare alta şi că, prin urmare, ea trebuie frumos ambalată. Expresia "dreptul la imagine", descoperită de român după 1989, este ea însăşi un reflex al noii realităţi, repede însuşită de cine vrei şi de cine nu vrei. E dincolo de ridicol tonul cu care canalii veroase, paiaţe resentimentare, bişniţari năduşiţi, escroci ce-şi ascund ticăloşia îndărătul ochelarilor cu rame fine, nulităţi gureşe, târgoveţi rătăciţi prin studiourile de televiziune îşi clamează dreptul la sfânta, imaculata imagine!
Când e vorba de o ţară, lucrurile sunt încă mai încurcate. Obsesia imaginii o au, de regulă, doar guvernele ce se ştiu în deficit de onestitate. Conducătorii care se ştiu curaţi n-au insomnii din cauza nerecunoaşterii publice internaţionale a performanţelor, mai mari sau mai mici, dovedite. Din acest motiv, "dreptul la imagine" a devenit în România o obsesie isterică a tuturor celor care s-au perindat pe la putere după 1990. Nu suntem departe, din acest punct de vedere, de performanţele paranoice ale lui Ceauşescu, care înfrunta eroic căldurile africane numai să se vorbească, de pe diverse crăci guvernamentale, despre el. Ţările m
