Intransigenţă de adolescent
Cristian Tudor Popescu a impus un stil în publicistica românească. Cu o violenţă care taie respiraţia cititorului, el critică tot ce întreprinde clasa politică. Energia investită în acest act pedepsitor este atât de mare, încât justiţiarul suferă mai mult decât cei sancţionaţi. Mi-l închipui pe editorialistul de la Adevărul ca pe un călău patetic care aplică lovituri de bici unor nesimţiţi, până când se prăbuşeşte el însuşi, extenuat, sub privirile lor batjocoritoare.
În mod curios, Cristian Tudor Popescu nu-i critică niciodată pe oamenii simpli, ca şi cum nu ar vedea că printre ei există atâţia laşi, leneşi şi incapabili. Pentru el, populaţia este sacră, vina pentru degradarea fără precedent a vieţii din România revenind exclusiv demnitarilor. Stângismul de intelectual naiv, dorinţa isterică de a schimba peste noapte mersul lumii îl fac pe ziarist să semene cu anarhiştii ruşi din romanele lui Dostoievski.
Psihologia lui devine descifrabilă într-o oarecare măsură dacă îi citim cu atenţie povestirile SF. Cititorii poate au uitat că vehementul acuzator al clasei politice a început prin a scrie povestiri ştiinţifico-fantastice şi că a rămas un fidel al genului, o dovadă constituind-o chiar apariţia recentului volum Omohom, subintitulat "ficţiuni speculative". Cristian Tudor Popescu nu este doar autorul rechizitoriilor nemiloase din Adevărul, nu este numai cel ce rosteşte diatribe sarcastice la talk-show-urile televizate. Dincolo de binecunoscuta lui figură drăcească, există un adolescent, iar acest adolescent visează la "lumi ce nu există". El este dezamăgit de "maturi", pe care şi-i imagina cu totul altfel: ca pe nişte eroi. Lui Cristian Tudor Popescu i-ar plăcea ca Emil Constantinescu să ia pistolul cu laser, să se teleporteze în vilele construite din bani furaţi şi să-i aneantizeze pe parveniţi. Dar cum aşa
