Au trecut, iată, aproape douăzeci de ani de la debutul editorial al poetului Lucian Vasiliu, unul dintre liderii generaţiei '80, în sensul valoric, dar şi în cel al susţinerii programului estetic pe care această grupare de scriitori l-a propus încă de la ivirea sa pe scena literaturii; conducător de cenacluri, autor de reviste, coordonator al unor festivaluri de poezie (ori mereu în staff-ul lor), Lucian Vasiliu are, în mod cert, o personalitate distinctă în poezia de azi, a reuşit să-şi găsească registrul, tonalitatea şi temele proprii de explorare a unui univers liric bine structurat - o "monadă" uşor de recunoscut în peisajul atît de divers al liricii contemporane. Cele şapte cărţi de poezie, începînd cu Mona-Monada, în 1981, continuînd cu ultima, Lucianograme (Editura Axa, 1999), au fixat un anume fel de a scrie în orizontul unei teme majore, de aflat doar la el. Astfel, (neo)romantica temă a trecerii timpului şi a vieţii - cu un accent mai apăsat în Lucianograme, poate şi ca un reflex al (pe)trecerii poetului prin lume, al modificării duratelor, al creşterii inevitabile la "capitolul" trecut şi, cine ştie?, al "grilei" de sensibilitate pe care Ibrăileanu o descoperea la bărbatul aflat nel mezzo del camin - este abordată, aici ca în aproape toată poezia sa, într-un spaţiu de maximă tensiune al raportului dintre timp şi vreme, dintre ceea ce are, fie şi în aparenţă măcar, aura eternităţii şi biata durată a omului ale cărui lucruri - o călimară, o masă, un pat, un loc (o casă, o bojdeucă sau o simplă placă memorială) -, trecute prin filtrul creaţiei par a se eterniza, descriu ceea ce aş numi zona de sacralitate. Ideea sacralităţii a tot ceea ce e atins de aripa poeziei e mai veche şi de intensă circulaţie de la romantici încoace; o explorează şi Lucian Vasiliu într-un poem precum Anima mundi, unde erosul e asociat Giulgiului sfînt. Asocierea şi, mai ales, "co