Prea puţin o mai recunoaştem pe Ioana Dinulescu în recenta ofertă, Steaua lui Ion, dacă ne-am lua după comentarii la volume anterioare, reproduse pe coperta IV: "admirabile poezii de dragoste" (Constanţa Buzea); "instaurarea în geografia singurătăţii a unui climat fericit" (L. Ulici), "senzorialitatea este evidentă, ca şi limbajul subtil, rafinat" (N. Manolescu). Din toate acestea n-a mai rămas decât prozaismul semnalat totuşi de directorul R.L., ridicat la puterea polemicii, a smulgerii măştilor şi reglării de conturi. Adulterarea tablei de valori umane şi morale este cu atât mai scandaloasă în provincia "roşie", unde proliferează "tot mai cărunţi plutonieri ai întâmplării, în uniforme de generali". Într-un Dialog, aide-mémoire pentru cititor, între IOANA şi al său alterego ION, poeta nu-şi ascunde "dizidenţa faţă de meschinăria lumii literare craiovene" şi nici "timiditatea provincială, pudoarea feminină exagerată", ceea ce ar justifica absenţa sa din peisajul editorial actual. Sfidând misoginismul oltenilor, Ioana Dinulescu a preferat să publcie cronici plastice şi dramatice, activitate ce i-a fost recunoscută de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru. În aşteptarea apariţiei volumului de poezii predat la "C.R.", poeta ne introduce în climatul său de exil spiritual într-o provincie apteră. Autoironică pe fundalul unei contingenţe căzute în dizgraţie, ea forţează mâna şi mintea cititorului: "Mai înţeleaptă ca Iacob,/ ca îngerul,/ ca porcul Ion,/ scurm şi eu în blidul comun,/ în caldele tărâţe/ măcinate sub astrul isteric,/ sub cocoaşă istorică". Libellum poetic în contra lumii şi vremurilor, a istoriei, a vieţii şi faunei diforme, colectiviste şi abrutizate, Steaua lui Ion dă glas unei mâhniri fizice şi metafizice. De invectivă şi sarcasm pedepsitor au parte nu numai şefii mărunţi veleitari agresivi găunoşi şi inapetenţi la condiţia poetei, ci şi sex