Adulat şi hulit, contestat, controversat din cauza spiritului său contradictoriu şi a contradicţiei pe care a cultivat-o în viaţa personală şi în operă, Jean-Paul Sartre a trăit cît se poate de "zgomotos", fiind uneori hăituit ca o vedetă hollywoodiană, dar a avut parte de o posteritate care părea să-l fi uitat cu desăvîrşire.

Şi totuşi, anul acesta, cînd se împlinesc 20 de ani de la moartea sa, în mare măsură şi datorită impresionantei monografii Le siècle de Sartre (apărută la Grasset) pe care i-o consacră Bernard-Henri Lévy, Sartre revine în forţă şi reaprinde spiritele pentru o nouă dezbatere literară şi filozofică în jurul operei sale.

Ca ecou al acestui eveniment din mediile culturale franceze, publicăm în continuare cîteva fragmente din interviuri acordate de Bernard-Henri Lévy revistelor "Le Nouvel Observateur" (nr. 1836) şi "Magazine littéraire" (nr. 384 - dedicat lui Sartre), precum şi dintr-un interviu pe care Jean-Paul Sartre i l-a acordat în 1975 lui Michel Rybalka, editorul romanelor sale în colecţia Pléiade, interviu reluat în numărul omagial din "Magazine littéraire".

Sartre îşi asumă contradicţiile

Michel Rybalka: La început aţi vrut să scrieţi, să faceţi literatură. Cum aţi ajuns în cele din urmă la filozofie?

Jean-Paul Sartre: Cînd eram elev, nu mă interesa deloc filozofia predată la orele de filozofie. Abia cînd am ajuns în clasa pregătitoare pentru Şcoala normală superioară, profesorul care ne-a sfătuit să citim Bergson pentru a pregăti tema "Ce înseamnă să durezi?" mi-a trezit cu-adevărat interesul pentru filozofie. Aşa că citind l'Essai sur le données immédiates de la conscience am simţit brusc nevoia de filozofie. Mi-am zis că voi face filozofie închipuindu-mi că aceasta nu este decît o descriere metodică a stărilor interioare ale omului, a vieţii psihologice. Credeam că-mi va servi d