Cunoaştem cu toţii nucleul epic care urmează: un om stă şi roade oase, plîngîndu-şi de milă. Dar atunci cînd le aruncă, în urma sa un alt om roade oasele deja roase. Morala previzibilă este una care s-a încetăţenit de mulţi ani în România: se poate şi mai rău. Nu trebuie să-l identific neapărat pe scriitorul român de astăzi (mă refer la statutul lui social şi financiar) în ipostaza primului rozător de oase ori a celui de-al doilea, pentru că, oricare din cele două roluri i-ar fi atribuit, ele denotă acelaşi lucru: situaţia penibilă a scriitorului român în a cărui coadă se află, poate, doar anumite categorii de pensionari şi şomerii.
Un lucru este sigur: scriitorul român de astăzi nu se poate întreţine din ceea ce scrie. Revistele îl plătesc modest sau nu-l plătesc deloc, întrucît costurile tipografice şi ale hîrtiei consumă toate resursele financiare (totuşi, diriguitorii lor ar trebui să ştie că onorariul unui colaborator este o chestiune de self-respect pentru acesta). Editurile îl plătesc, de obicei, în exemplare de autor sau onorariul este de asemenea natură (la limita decenţei) încît autorul însuşi preferă să fie plătit în cărţi. Dacă nu cumva tot el îşi achită cartea ori găseşte sponsori pentru ea. Ce este trist este că scriitorul român nu mai poate nici măcar să cumpere cărţile altora. Dacă este vorba de autori români, el speră, eventual să primească opurile acestora ori să le poată consulta la bibliotecă. Dacă e vorba de autori străini, între pîine şi carte, pînă şi scriitorul va alege, în cele din urmă, pîinea.
Am văzut, în ultima vreme, o puzderie de confraţi prin librării: neputînd să cumpere cărţile, ei le răsfoiesc ceasuri întregi. S-ar prea putea, de altfel, ca şi cititul să se transforme de-acum înainte sau să devină răsfoit de cărţi. Există, însă, şi confraţi care refuză să mai intre în librării, pentru simplul fapt că vederea cărţ
