Dacă "Liliacul" lui Johann Strauss îşi are locul pe scena unui teatru de operă sau la Operetă este o discuţie deschisă de Gustav Mahler care i-a schimbat destinaţia iniţială, introducându-l în repertoriul Operei din Hamburg, unde era dirijor. După el, mulţi alţi mari şefi de orchestră (Richard Strauss, Bruno Walter, Karl Böhm, Karajan, Lorin Maazel) au înscris "Liliacul" în repertoriul teatrelor de operă, cu distribuţii strălucite. Chiar şi severul Eduard Hanslick a decretat că Strauss a compus "o adevărată operă comică". Caracterul cvasi-simfonic al orchestrei cu pasaje dezvoltătoare şi textură elaborată, raportul dintre textul vorbit şi muzică, dificultatea unor partituri vocale, amploarea ansamblurilor îl aşează la graniţa dintre cele două genuri. Am făcut această introducere pentru a explica prezenţa concomitentă a aceluiaşi titlu pe afişul Operei Naţionale Române şi al Teatrului "Ion Dacian". Ceea ce a fost mai puţin explicabil a fost timing-ul premierelor, căci dacă Teatrul de Operetă şi-a înscris opţiunea firească în anul 1999, declarat pe plan mondial an Strauss (100 de ani de la moarte), ONR a depăşit anul şi chiar şi Revelionul, seară în care multe teatre obişnuiesc să programeze piesa. Beneficiază Opera noastră de un repertoriu atât de complet încât această simultană să fie justificată? E o întrebare. Cadoul primit de la Opera Covent Garden din Londra (decoruri, costume, caiet de regie) a determinat probabil alegerea dar atunci de ce nu s-a ţinut seama de reperele calendaristice, devansând premiera Operei şi creind astfel şocul noutăţii.

Oricum, curiozitatea profesională m-a îndemnat să încerc o comparaţie între cele două versiuni, ţinând bineînţeles seama de caracteristicile mediului în care s-au născut. Mai întâi o altă comparaţie se impune din păcate, melomanilor, care cunosc de pe o videocasetă foarte circulată (dată chiar la TVR), celebrul