Omul, de Ion Alexandru

Cu omul din spatele meu

ducem împreună o uşă - lemnul din care-i

închipuită brutal e ud şi greu de zgîriat.

Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii

cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit

loc pe întinsurile ei.

Cîmpia mucedă ne hărţuie din urmă.

Sîntem în zori şi coborîm o pantă.

Azi-noapte a plouat şi lunecă

pămîntul sub călcîie.

Cămăşile albe umflate de vînt -

parcă ducem un mort printre valuri

de grîu nemişcat. Omul ar trebui

să fie în faţă. E mai înalt şi

panta coborînd-o toată greutatea

a năvălit pe mine şi mi se umflă

venele la gît şi-aş vrea grozav

să trag o înjurătură. Cine eşti, omule?

Cînd alunec eu, omul din spate

rîde cu gura lui de roată dărîmată.

Cînd lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc

de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,

un fel de echilibru.

Mergem încet spre cine ştie unde.

Cînd trecem

pe la-ncrucişări de uliţi,

ne scoatem pălăriile tăcuţi

şi ascultăm - plesneşte soarta lumii.

Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde

să apuc şi printre pomi înguşti

înclinăm uşa ca să putem pătrunde

mai departe. Cad picuri mari de

ploaie de pe frunze cum le clintim

crengile-n mers

şi reci îi simt sub gulerul cămăşii,

pe umeri şi sprîncene, şi mi-e foame.

Am fost luat direct din somn

la treaba asta neînţeleasă

şi tu, mamă, nicicînd n-ai să mai ştii

încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.

Unde ne aflăm? Peisajul pe care îl străbatem odată cu Ion Alexandru este de o intensă realitate, el "răbufneşte" în pagină! Instalat în simţurile şi unghiul de observaţie al unui tânăr ţăran, poetul ne arată o lume - nu crepusculară, căci