Enrico Mreule este un personaj dificil, sub pana oricărui scriitor. Biografia sa, mai mult presupusă decât cunoscută de Claudio Magris, te determină cu fiecare pagină citită să întrebi cu oarecare nerăbdare cartea: în fond, ce e cu acest Enrico? Ce se întâmplă cu el? Dar se întâmplă ceva?

Născut la marginea meridională a Imperiului Austro-Ungar, în regiunea Goriziei şi a Triestului, Enrico oscilează derutant şi mai ales derutat între nevroza clasică de tip vienez şi deschiderile simbolic-afective pe care i le oferă ieşirea la mare a ţinutului natal. Pe de o parte - riguroase studii în limbile clasice şi o educaţie strictă la Staatsgymnasium-ul din localitate; pe de altă parte - vecinătăţi mediteraneene, marea însăşi şi varietatea multiculturală a locului. Restricţii - tentaţii. Îşi va face planuri, cu elanul tinereţii, alături de prietenii săi Nino şi Carlo. În acest trio, Carlo Michelstaedter pare să aibă o influenţă de necontestat asupra celorlalţi doi. De altfel, şi traiectoria sa este cât se poate de reprezentativă pentru acest spaţiu al "continentului danubian" (după expresia lui Magris): valul de sinucideri care îi înghite de-a valma pe un Ferdinand Raimund, Ferdinand von Saar, Ludwig Boltzmann, Adalbert Stifter, Eduard van der Nüll, Richard Gerstl şi pe mulţi alţii atinge, iată, şi ţărmurile Adriaticii. Dar cazul lui Carlo Michelstaedter (sau Karl Michelstädter) prezintă, cel puţin în datele sale exterioare, uimitoare coincidenţe mai ales cu cel al lui Otto Weininger: amândoi au o ascendenţă iudaică, se nasc aproximativ în aceeaşi perioadă (1887, la Gorizia, respectiv 1880, la Viena) şi se întorc în oraşul natal parcă programaţi pentru autoanihilare, survenită la vârsta de 23 de ani - nu înainte însă de a fi scris fiecare opera neobişnuită care îi va aduce o notorietate postumă: Persuasiune şi retorică, respectiv Sex şi caracter.

Michelstae