Într-un eseu celebru Camus sugera că trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit şi să interpretăm strădania lui de a urca bolovanul iar şi iar spre pisc ca o formă a mîntuirii. Pe o pedală asemănătoare în tălmăcirea semnificaţiilor apasă Nicolae Breban în ultimul său roman Ziua şi Noaptea cînd propune să inversăm o prejudecată în contrariul ei. Mînuind şi el un paradox, autorul român susţine reabilitarea unui mit mai barbar şi mai suspect, cel al Minotaurului. Din start, el e conştient că va fi nevoit să depăşească un handicap în plus. Căci efortul lui Sisif stîrneşte, oricum, compasiune, în schimb pledoaria în favoarea unui monstru, pentru a diminua o repulsie şi chiar a-l face simpatic, nu cîştigă atît de lesne aderenţi. Se va socoti, desigur, o sfidare ideea că urîtul, fiorosul, abjecţia, întruchipate într-o arătare prohibită tradiţional, dobîndesc drept de acces în cetate. Picasso l-a pictat pe Minotaur, precizează Breban, cu un corp musculos omenesc şi un cap de animal, vegetînd într-o hrubă. În roman adăpostul terifiant este locuinţa unui bătrîn maniac, Jiquidi, un vast apartament cu perdele trase ca să nu pătrundă lumina zilei, cu coridoare întortochiate, în care te poţi rătăci ca într-un labirint. Amfitrionul solitar iese la intervale din letargie ca să vîneze afară noi victime. Deviate de la traseul liniştit şi anost, hărăzit alături, de pildă, de un logodnic convenţional, fetele seduse capătă şansa de a se înălţa prin jertfă mai presus de menirea lor de vieţuitoare cuvîntătoare. Numai curmînd ţipetele de protest şi zbaterile, dezminţind chiar clevetirea că sînt obiecte ale unui viol şi probe de înfăptuire a unei samavolnicii - ele pot înţelege că masca sîngerîndă şi ghiarele auguste ale fiarei le oferă posibilitatea de a rîvni la altceva, de a prelua un destin de o nobleţe neştiută, o altfel de fericire.

E o preocupare mai veche a scriitorului ro