O culegere de recenzii se justifică, după cum ne convinge Marin A. Diaconu în două volume recente, nu numai prin aceea că face cunoscut numele cronicarului literar şi celor care nu citesc revistele în care el publică, ci, mult mai important, prin aceea că face clară opţiunea sa estetică, punctul său de vedere într-o discuţie în care vocile se amestecă.

Lucrul acesta devine vizibil cînd deschidem una din cărţile lui Mircea A. Diaconu, în care capitolul I, Marginalii, este o precizare a opţiunii autorului în probleme care ţin de adevărul criticii, de revizuiri şi criza culturii, de optzecism, de ontologie poetică.

Capitolul de istorie literară (Istoria literară ca pretext) aduce cîteva disocieri pentru înţelegerea lui Odobescu (vînătoarea ca iniţiere în actul scrierii, Pseudokinegetikos ca "panoramă a deşertăciunilor"), a lui Titu Maiorescu, Eminescu (cel scos din muzee: "acum ne trebuie acel Eminescu viu, palpabil, căruia să-i poţi urmări vocea stîrnind vibraţii în aerul ameţitor, căruia să-i simţi vuietul interior sfîşiind carnea dintre Dumnezeu şi sine", p. 54, voce pe care încearcă să o definească în articolul următor, Eminescu şi "misiunea" poeziei), a lui Ion Creangă (susţine demersul pregnant imaginativ din Amintiri, dar şi un "lirism de sorginte mioritică, o stare de graţie catharctică şi contemplativă", p. 61, şi ideea "damnării" naratorului matur: "umorul de care s-a vorbit frecvent este tocmai sensul acestei damnări ce are ca suport ruptura dintre personaj şi narator, ruptură pe care dialogul imaginar cu timpul pare să o diminueze, cînd de fapt o amplifică" p. 64), problema delicată a tradiţionalismului şi a modernismului în poezia interbelică (aducînd argumente dar nereuşind în toate cazurile disocieri între "tradiţionalism" - reprobabil pentru că presupune adecvarea prea strictă la ideologie, "poezie tradiţionalistă"- de fapt, o poezie