De un deceniu încoace, una dintre temele constante ale dezbaterii publice de la noi este "cultura română în lume". Sub diverse forme - unele mai substanţiale, altele reduse la clişee precum "cultura este cel mai bun produs românesc de export" sau "sîntem europeni prin cultură" - nu încetăm să ne declarăm bunele intenţii în promovarea valorilor noastre culturale şi trăim cu sentimentul că nu sîntem suficient de cunoscuţi şi de apreciaţi. Sentimentul e explicabil, bunele intenţii sînt necesare, dar răspîndirea culturii româneşti în lume este un proces complex, care cere profesionalism şi rigoare. La acest capitol stăm mai prost, pentru că, după decenii de propagandă comunistă şi de politizare a fenomenului cultural, acţionăm încă ideologic şi amatorist, fără să acordăm credit celor care se pricep. În acelaşi timp, pentru că tot românul ajuns personaj public se simte dator să ia o poziţie solemnă şi să-şi dea cu părerea atunci cînd vine vorba despre recunoaşterea valorilor noastre pe alte meridiane, manifestările valide sînt înecate într-un discurs superficial şi adesea resentimentar. Problema prezenţei culturale în lume este însă cît se poate de importantă şi ţine, în primul rînd, de comunicare. În ultimii zece ani, au existat destule succese culturale româneşti în străinătate, de la turneele unor teatre pînă la expoziţii de artă. Ele au fost însă, mai mult sau mai puţin, rodul unor întîmplări fericite, al unor iniţiative de grup sau al încăpăţînării cîtorva oameni care au ştiut să depăşească barierele birocratice şi economice. Comunicarea culturii române în lume are nevoie însă de un efort instituţional sistematic şi consecvent. În dialogul dintre culturi care are loc în lumea de astăzi important e să fii prezent în permanenţă şi, mai ales, să fii credibil. Complexul de "cultură mică" pe care încă ni-l facem nu-şi mai are rostul: preocuparea Occidentului pentru