Bune lucruri spuneau cei de demult. Iacătă unul singur: "Intuiţia fundamentală a lui Avicenna, exprimată încă din Logica (al-Shifa'), este că predicatul «om» nu poate fi atribuit unei pluralităţi de subiecte individuale decît dacă esenţa omului nu este în sine nici universală, nici singulară: nici universală deoarece, dacă ar fi aşa, nu ar putea exista în ea nici un om singular; nici singulară deoarece, dacă ar fi aşa, nu ar exista în ea decît unul singur (ed. Veneţia, 1508, f. 12ra)" (în Alain de Libera, Cearta Universaliilor, p. 192). E greu de explicat ce vor a spune rîndurile de mai sus din punctul de vedere al minţii noastre prea puţin dedate cu asemenea îndeletniciri. Greu e de priceput, cum zic, care e situaţia specifică; adică dacă totul ar fi în om la modul universal, cum anume ar mai avea loc într-însul omul celălalt, cel singular. Păi nu e prea greu de înţeles treaba asta: vine, să zicem, Vadim, însoţit de-a dreapta de Funar, şi zic că aşa şi pe dincolo, adică noi, poporul, sîntem ce nu s-a văzut şi pomenit, pe urmă (iertată-mi fie alăturarea!) zice Cioran că sîntem ca pietrele, pe urmă Nae Ionescu şi el grăieşte şi spune că ortodoxul este român din fire (ontologic) în timp ce greco-catolicul e altfel, adică românaş din îndatorare cetăţenească (fenomenologie, ar fi asta de pe urmă). Unul, orice ar face, este român ca pasărea pe creangă, aceasta cîntă frumos pentru că ontologic este menită să împodobească muzical cosmosul; chiar fără să vrea, chiar fără să priceapă: dumneaei este aşa şi nu va fi în veci pururea altfel. Măi, măi, zicem noi, adîncă încredinţare, desăvîrşită raţiune! Toate bune, dacă moş filozoful pomenit mai sus n-ar crede că fiind aşa, omul universal nu-l lasă pe ălalaltul, pe cel singular, să fiinţeze pe faţa pămîntului. Unul este, celălalt piere.

Am mai spus că asemenea rătăcire filosoficească nu a tulburat mintea scriitorulu