Mai întîi, românii s-au repezit la Caritas şi fraţii lui. Un escroc le spunea că el deţine metoda (strict secretă, de inspiraţie divină) de a înmulţi banii şi le oferea şi dovada. Mii de oameni puteau fi văzuţi şi pipăiţi pe cînd ieşeau pe poarta aşezămîntului încărcaţi de banii proaspăt înmulţiţi. E drept, unii cîrcotaşi le spuneau că aşa ceva e imposibil, că piramida nu-şi poate lărgi baza la nesfîrşit, că plopul nu poate face pere. Dar erau doar vorbe şi ei nu au putut niciodată să arate nici un om care să fi pierdut în afacerea asta. Cînd asemenea oameni au putut fi văzuţi şi pipăiţi, era deja tîrziu. Mai sînt şi acum oameni convinşi că totul era în regulă şi s-ar fi sfîrşit (?) cu bine dacă nu ar fi fost unii care să strecore îndoiala în sufletele oamenilor. Mai tîrziu, a venit rîndul pentru SAFI şi fraţii lui. Ăştia arătau cu totul altfel - erau oameni de afaceri prosperi, politicieni respectaţi. Erau daţi cu parfum occidental şi vorbeau de investiţii, dobînzi, portofolii, acţiuni, lucruri care miroseau bine. Cum să nu-i fi crezut, mai ales că şi de la casieriile lor ieşeau oamenii cu pungile doldora, ba se mai şi publicau în ziare grafice care urcau ameţitor. Iarăşi au apărut cîrcotaşii care spuneau că ratele de creştere sînt exgerate, că banii nu se pot înmulţi, că plopul nu poate face pere. Din nou, perdanţii au putut fi văzuţi şi pipăiţi abia cînd era prea tîrziu. Au apărut mai apoi, sau aproape în acelaşi timp, băncile ca ciupercile. În anii ăia, dacă vedeai pe stradă o clădire nouă placată cu marmură, urîtă dar impunătoare, puteai să fii sigur că era un nou sediu de bancă. Ce poate fi mai sigur ca piatra? Din nou, era suficient ca oamenii să-şi pună acolo banii şi apoi ei se înmulţeau de la sine. În ţara asta, oamenii nu mai stăteau la coadă la pîine sau la carne - stăteau la coadă la bănci. Treaba mergea, cîrcotaşii au fost mai reţinuţi la început