O definiţie economică a jocurilor de noroc pe înţelesul tuturor, ar suna cam aşa: "Procedeul prin care banii proveniţi de la foarte mulţi, se redistribuie aleator doar cîtorva persoane". Care corespunde perfect definiţiei date prin lege. Bineînţeles că nu întreaga sumă colectată este destinată cîştigurilor, pentru că trebuie plătite taxe, suportate cheltuielile necesare funcţionării sistemului, iar organizatorii să obţină un profit bun din această activitate. Fără a pune problema moralităţii în mod normal, practicarea jocurilor de noroc nu se resimte la nivelul economiei naţionale, însă cînd devine sistemul de masă efectele negative nu întîrzie să apară. Trebuie să ne amintim doar de sistemul Caritas, iniţiat de Stoica la Cluj-Napoca. Avantajul, dacă putem spune aşa, a fost că acel joc, conceput după un sistem piramidal, se putea desfăşura doar pentru o perioadă finită de timp. Chiar în vremea de glorie a acestuia, era evident că nu se poate ca fiecare participant să cîştige de opt ori suma depusă iniţial, sfîrşitul fiind previzibil. În prezent însă, jocurile de noroc nu se mai pot autodistruge, pentru simplul motiv că se are grijă ca premiile acordate cîştigătorilor să fie strict corelate cu încasările. Şi aici este vorba în primul rînd de bingomanie, ce nu va dispărea de la sine. De la o simplă distracţie, acest joc a ajuns, cu largul concurs al mass-media, să devină o adevărată obsesie a românilor. Stoparea proliferării lui presupune deci, în primul rînd, voinţă politică şi asumarea riscului declanşării unei campanii de presă defavorabile la adresa guvernului care va impune restricţii jocurilor de noroc. Dar de ce este un flagel, din moment ce statul îşi majorează încasările din impozite şi se obţine o polarizare a veniturilor caracteristică economiei de piaţă? Pentru că simplul plimbat al banilor dintr-un buzunar în altul nu creează plus-valoare. Rezultatu