Reflexului de a folosi orice pretext şi orice prilej pentru o auto-expunere cît mai avantajoasă în postură de element înaintat i se datorează, în definitiv, şi apariţia cazului Minerva .

Fusese, era încă, un episod al dispariţiei unor instituţii de interes public lăsate să se ruineze sau chiar împinse la ruină de nepăsarea ori de incompetenţa sau de ambele, combinate, ale celor care, în mod normal, aveau responsabilitatea reformării lor în noul context, tranziţia fiind în mod esenţial un proces reformist, nicidecum unul revoluţionar (pretenţiilor unor diverşi că ar fi produs "revoluţii" , uneori prin simplă apariţie pe scena publică, sînt în sine groteşti, iar prin efecte catastrofale). Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: Minerva era singura editură specializată în publicarea de lucrări de referinţă pentru istoria culturii şi a literaturii române, în primul rînd de ediţii critice. Asemenea lucrări nu sînt şi nu pot fi publicate de editurile comerciale dintr-un motiv, iarăşi, elementar: editurile comerciale se conduc dupa legea profitului, nu după criteriul interesului public. Scoaterea la mezat a Editurii Minerva echivalează de aceea cu suprimarea ei, echivalează, încă şi mai direct spus, cu suprimarea ediţiilor critice şi a lucrărilor de istorie literară şi culturală presupunînd ani îndelungaţi de cercetare, de investigaţii, de studiere a fondurilor documentare şi a arhivelor. Oricare ar fi fost şi oricît de mari ar fi fost erorile manageriale ale conducătorilor Editurii Minerva, nu suprimarea ei mascată, ambalată în ţipla foşnitoare a discursului despre privatizare, era soluţia. Dacă Universitatea din Bucureşti (sau din Iaşi, din Timişoara, din Cluj etc.) funcţionează prost, nu punerea în vînzare va aduce rezolvarea! Ceea ce a urmat a luat forma unui caz exemplar de deviere în aberaţie. Cei cîţiva redactori ai editurii au sperat, poate naiv, într-o s