Abandonată de mulţi ani, sintagma, degajînd un aer vetust, este brusc reactualizată într-un patetic apel prin care Ministerul Agriculturii îi cheamă pe locuitorii satelor să-şi ia în primire cupoanele menite să îi scoată din nevoi. Odinioară, cînd obedient şi fericit, ca în stihurile bardului de la Mirceşti, cînd năpraznic şi setos de sînge, ca în incendiarele versuri ale lui Coşbuc, ţăranul român ocupa un loc precumpănitor în retorica publică. Pe umerii lui stătea prosperitatea naţiunii, România fiind, aşa cum proclama cu mîndrie patriotică fiecare frază a fiecărui discurs politic, o "ţară eminamente agricolă". Numai arareori se făceau auzite şi altfel de cuvinte, de pildă la amărîta Casă a Poporului din acea vreme, unde un băieţandru famelic, izgonit de mizerie din satul lui oltenesc, declama poticnindu-se "Noi vrem pămînt" cu glasul cavernos care va asurzi ţara de-a lungul sfertului de veac cînd se va afla sub stăpînirea lui. A venit apoi războiul, care l-a transformat pe ţăranul român în soldat, trimis să moară în stepele calmuce pentru salvarea civilizaţiei creştine şi după aceea, drept răsplată, în beneficiar al reformei agrare. Abia se încheiase împărţirea minusculelor loturi şi ţărănimea s-a pomenit dezagregîndu-se în tabere potrivnice: sărăcimea, reprezentînd proletariatul agricol, chiaburimea, întruchipare malefică a capitalismului sătesc şi mijlocaşii, ocupînd şi pierzînd această nesigură aşezare prin voinţa forurilor locale de partid. Zavera a durat mai bine de 15 ani, pînă cînd locul ţăranului român l-a luat ţăranul colectivist care, prin fuga la oraş, s-a metamorfozat în fost ţăran. Pămîntul ţăranilor era confiscat de aceeaşi putere care li-l împărţise. Trei decenii mai tîrziu, fostul recitator înălţîndu-se cu helicopterul la cer, deasupra satelor, ca şi a oraşelor, a pogorît tranziţia. Operaţiunilor anterioare, de împroprietărire şi de confiscar