Recent, pe canalul de televiziune ARTE a fost prezentată o emisiune dedicată jocurilor în care se punea accent pe evoluţia loteriilor din lume. Un specialist în istoria mentalităţilor a făcut o incursiune în trecutul preocupării şi interesului oamenilor faţă de jocurile de noroc, subliniind două carcteristici esenţiale ale acestora: universalitatea şi permanenţa lor în timp. Au fost perioade în care frenezia jocului de noroc a cuprins Asia, Europa sau America, aşa cum noi astăzi constatăm răspîndirea "bingomaniei" în multiple variante. Raportul omului cu ceea ce numim noroc este mult mai complex decît pare şi este fără îndoială o temă antropologică, antrenînd diferite tipuri de explicaţii. Oare există cineva care măcar o dată în viaţă să nu spună că a avut noroc sau că n-a avut noroc? Norocul şi apelul la noroc se explică prin puternica fascinaţie pe care o au asupra oamenilor instanţele necunoscute de care depinde soarta lor. În psihologie se foloseşte o tipologie care clasifică oamenii - şi implicit, societăţile sau culturile - în două mari categorii şi care, evident, nasc forme intermediare ca orice altă tipologie: indivizii sînt internalişti sau externalişti. Pentru externalişti, norocul este o stare de favoare: norocul vine, e dat. Lor li se potriveşte proverbul: "Dacă n-ai noroc şi parte/ Degeaba te scoli din noapte". În acest proverb, hărnicia este asimilată sculatului devreme şi se înţelege că nu ea te duce la cîştig, ci altceva, norocul. Externaliştii cred cu tărie că norocul nu poate fi mituit, el nu poate fi controlat de nimeni şi de aici decurge prestigiul lui, din faptul că este în afara omului. Dimpotrivă, internaliştilor, înclinaţi către raţionalitate, li se potriveşte proverbul "Norocul şi-l face omul". Ei cred deci cu tărie că norocul este o răsplată pe care omul şi-o dă sieşi şi că nu există o altă putere în afara lui. În realitate, purul ext