România este nevoită să-şi comprime acum timpul dezvoltării. O va putea face însă, într-adevăr, numai după ce va fi blocată risipa de resurse naţionale. Şi după ce vor fi stimulate munca, iniţiativa, eficienţa. Oamenii au probleme, dureri, drame. Nu vor fi însă soluţionate, toate aceste necazuri, nici cu cheltuieli nesăbuite şi nici cu un buget umflat, fără surse de venit. Dacă vrem să scăpăm şi de dureri, şi de drame, şi de sărăcie, atunci să nu ne distrugem singuri şansele risipind avuţia societăţii. Întreprinderile nerentabile, ţinute artificial în viaţă, nu pot să aducă venituri în plus. Numai prin muncă performantă, prin eficienţă, vom putea răzbi. România are nevoie de un nou suport pentru o solidaritate naţională reală. Are nevoie de cîteva reuşite certe, care să redeştepte încrederea şi speranţa în viitor. Dacă vom reuşi, în anul 2000, să asigurăm reluarea unei creşteri economice sănătoase şi durabile, de cel puţin 1,3%, pe fondul înjumătăţirii inflaţiei, aceste rezultate se vor reflecta şi în nivelul de trai. Chiar începînd din acest an. Şi speranţa va reînvia. Desigur, cetăţeanul român trebuie să ştie cît îl costă pe el această creştere. Tot aşa cum trebuie să ştie însă cît îl costă pe el bugetul statului, cît are el de plătit pentru sănătate, învăţămînt, cultură, ordine publică, dar şi pentru întreţinerea acelei părţi din economia naţională care nu se întreţine singură. Creşterea economică a devenit o urgenţă. Pentru a i se deschide drum, a fost grăbită reforma fiscală, care să stimuleze creşterea volumului de economii şi relansarea procesului de investiţii; să asigure corelaţii normale între productivitate şi salarii, încurajînd activitatea eficientă şi munca de calitate; să consolideze un sistem de salarii reale ce nu vor putea creşte fără o creştere a productivităţii muncii.

Din acest motiv, în primul rînd, reforma fiscală îi avantajează pe