Cu ceva vreme în urmă debutam la Dilema cu un articol în care pledam pătimaş şi patetic pentru implicarea tinerilor în politică. Teoretizam atunci şi spuneam că singura soluţie de a evita oligarhizarea clasei politice este o infuzie masivă de tineri în conducerile partidelor. Şi acum sînt mîndru de acel articol. Ce frumos suna. A trecut timpul şi experienţa dobîndită m-a făcut să ajung la o altă concluzie, mult mai amară: în România, tineretul nu numai că nu aduce ceva nou şi benefic în politică ci este mijlocul prin care se reproduce oligarhia, după acelaşi model, ba chiar înrăutăţit. Una dintre vulgatele politicianismului şi ale jurnalismului de suprafaţă din România pretinde cu emfază că este nevoie ca tinerii să fie atraşi şi implicaţi, să li se dea posturi şi funcţii înalte, pentru că, nu-i aşa?, noi avem încredere în tineri. Cînd are loc un congres groaznic de plicticos al vreunei organizaţii de tineret a unui partid politic, cîştigătorul, invariabil cunoscut dinainte dar democratic ales, afirmă că tinerii nu trebuie să rămînă la stadiul de lipitori de afişe, ci trebuie să se implice, trebuie să iasă în faţă şi alte asemenea care încep cu "trebuie". Sînt fraze frumoase pronunţate cu drag, pentru că ele vin în prelungirea unei alte idei dragi primite de-a gata: gerontocraţia care conduce România. A căpătat statut de evidenţă această idee comună a bătrînilor care nu lasă tinerii să se afirme în politica de la noi, încît e puţin jenant să afirmi contrariul. Dar o privire mai atentă neagă vulgata: clasa politică s-a întinerit masiv în ultimii ani, iar acest proces se accelerează. Dacă facem un efort de memorie să ne amintim politicienii din 1992, vom constata că elita noastră politică s-a împrospătat semnificativ. Prim-planul vieţii politice este acum dominat de politicieni care s-au afirmat în ultimii ani, o listă cu numele nou-veniţilor deveniţi "grei ai