S-au sărbătorit, pe 9 mai 2000, 50 de ani de la declaraţia lui Robert Schumann care anunţa crearea unei "federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii". În mod concret, şase ţări europene înfiinţau Comunitatea oţelului şi a cărbunelui. Economic, dar şi instituţional, ideea unităţii europene s-a concretizat de atunci printr-o structură complexă, resimţită ca birocratică şi netransparentă de mulţi dintre membrii ei. Pacea a fost menţinută, dar federaţia nu a apărut. Accesul ţărilor foste comuniste la structurile Uniunii nu se poate realiza printr-o simplă operaţie de adăugare. Este evident că îndeplinirea tuturor criteriilor va dura, iar ţările în tranziţie sînt grăbite, ele au mare nevoie de suflul şi garanţiile Uniunii. Ideea "geometriei variabile" emisă încă din 1996 nu mai este considerată o aberaţie. Ar urma să se constituie un "nucleu dur", alcătuit din ţările cu bune standarde economice şi politice, celelalte membre ale Uniunii urmînd să ajungă la aceste standarde prin acorduri de "cooperare consolidată". Sancţiunile aplicate Austriei în semn de refuz faţă de coaliţia ei guvernamentală pun problema unei Europe politice. Ce se va întîmpla dacă şi în Italia, alegerile - anticipate sau nu - vor aduce la putere o coaliţie asemănătoare? În faţa acestor perspective, presa franceză reproşează conducătorilor ţării timiditatea şi absenţa imaginaţiei: "Cum să combaţi melancolia europeană provocată de imobilism, rutină şi reticenţe? Desigur nu prin prudenţa, declarată, fără noimă, virtute. Desigur, nu doar prin rezolvarea de la o zi la alta a dosarelor curente. Pînă la un punct, această atitudine e inevitabilă şi poate conţine o dimensiune pedagogică. Dar cum să uiţi în ziua aniversării celor 50 de ani de la declaraţia de întemeiere a construcţiei europene de către Robert Schumann, că pentru a se dezvolta Europa trebuie să se hrănească cu idei îndrăzneţ