Am fi avut nevoie, în acest an, de o creştere economică de plus 10 la sută. Ţinta s-a dovedit a fi însă de neatins. Ne-a fost clar, încă de la începutul anului, că nu avem de ce să rîvnim la o creştere de plus 10 la sută fiindcă n-o vom avea. Aşa că am coborît ştacheta la plus 1,3 la sută nu doar prognoza, ci şi ţinta. Acum ştim exact că plus 1,3 la sută e puţin. Probabil că, după ce se va trage linie, la sfîrşitul anului, vom înregistra o creştere mult mai mare, reflectată într-un PIB de plus 3 la sută. Un PIB mai mare cu 3 la sută va fi fără îndoială o sursă de mari probleme. Mai ales că anul 2000 urmează după trei ani ce s-au încheiat cu valoare adăugată negativă. De unde plecăm? De la suferinţele creşterii minus, desigur. Suferinţele cele mai mari le-a îndurat bugetul de stat. S-a ajuns deja la cronicizarea unei boli grave: pentru că economia produce bani puţini, se restrîng fără încetare cheltuielile pentru spitale, pentru şcoli, pentru ordinea publică ori pentru investiţiile în infrastructură. Bugetul se construieşte pe trei piloni: PIB, inflaţie şi curs de schimb. Cu un PIB mai mic, în realitate faţă de prognoză, se ajunge inevitabil la o reducere a încasărilor bugetare din impozitele pe profit şi din taxa pe valoarea adăugată. Diferenţa ar putea fi acoperită numai din venituri suplimentare obţinute prin creşterea fiscalităţii. Dar multe întreprinderi, îndeosebi din industrie, îşi întorc buzunarele pe dos, ca să vadă şi Ministerul Finanţelor că sînt goale. Cu ce să plătească? Aflate de ani de zile la reanimare, aceste înteprinderi aşteaptă acum o relaxare a fiscalităţii. Mai greu e pentru întreprinderile statului, care s-au obişnuit să întindă mîna la buget. Aşa au supravieţuit ani în şir. Bugetul a sărăcit însă atît de mult, încît rareori a mai putut să răspundă afirmativ la astfel de solicitări. Monopolurile de stat, în principal, văzînd că bugetul a