Pentru o bună bucată de vreme, voi contempla evoluţiile statului de drept român de la distanţă. Împrejurări care ţin de cariera mea profesională mă plasează, începînd de săptămîna viitoare, pe cu totul alte coordonate geografice unde, probabil, voi zăbovi mai mult. Iniţial, m-am gîndit că, dacă nu voi mai fi zilnic pe străzile Bucureştiului, nu voi mai putea scrie despre ce se întîmplă în România. Nu voi mai fi "în priză directă", nu voi mai citi în fiecare dimineaţă ziarele, nu voi mai comenta ore în şir cu prietenii evoluţiile spectaculoase ale realităţii politico-juridice dîmboviţene, nu mă voi mai putea încărca decisiv cu energia pe care o emană fierbinţeala momentului. Am crezut, deci, că nu mai am cum să scriu această rubrică. Deşi, mărturisesc sincer, nu vroiam nici o secundă să părăsesc colţul de Dilema în care scriu săptămînal, orice ar fi, cu regularitate de metronom, de mai bine de 5 ani. Am mai spus-o, Dilema a intrat în ritmul meu biologic şi, chiar tînăr fiind, nu e uşor să renunţi la astfel de bune obişnuinţe. Aşa stînd lucrurile, m-am bucurat cînd conducerea revistei mi-a propus să continuu, de departe, rubrica. M-am bucurat şi am acceptat, convins fiind că, aproape sigur, textele mele vor arăta altfel de acum înainte. Probabil că nu voi mai fi la fel de bine informat; deşi miraculosul Internet va suplini în bună măsură acest neajuns. Probabil că nu voi mai fi atît de angajat; deşi un pic de detaşare nu strică. Mai ales că, vreau să cred, nici pînă acum nu am cultivat un discurs partizan, înfierbîntat ori vădit dezechilibrat. Probabil că voi fi mai puternic influenţat de realitatea unui autentic stat de drept, cel în care mă voi afla; deşi nimănui niciodată nu a stricat comparaţia cu alţii mai buni. Probabil că voi fi mai teoretic; deşi toţi cititorii Dilemei ("mai inteligenţi decît ai lor") ştiu bine că dacă nu înţelegi ceea ce ai de făcut, n