"După reuniunea de la Lisabona, în Europa nimic nu va mai fi ca înainte în materie de Internet", scria acum cîteva zile un editorialist al ziarului italian La Stampa, profeţind cu optimism o apropiere a bătrînului continent, în cîţiva ani, de nivelul atins în Statele Unite. Procesul, într-adevăr, s-a declanşat, cu frenezia specifică, marcînd, săptămînă după săptămînă, puncte importante: apar noi furnizori de servicii Internet, cei vechi îşi deschid filiale în ţări europene, a apărut şi "la noi, în Europa", accesul gratuit (deci fără a plăti vreun abonament sau vreo taxă, ci doar costul legăturii telefonice), iar liberalizarea pieţei telecomunicaţiilor duce la reducerea tarifelor telefonice. Pentru a stimula "noua economie" şi pentru a-şi pregăti cetăţenii în vederea intrării în societatea informaţională, guvernele promovează legi care să stimuleze industria informatică, dotează administraţia centrală şi locală cu reţele de computere la care cetăţeanul să poată avea acces şi să-şi poată rezolva rapid, de acasă, diverse probleme (informaţii despre plata impozitelor şi taxelor, cererea / eliberarea unor certificate etc.), informatizează şcolile ş. a. m. d. Sigur, riguroşii spun că apropierea Europei de Statele Unite nu va fi atît de rapidă, pentru că nici americanii nu stau pe loc: peste ocean a început integrarea serviciilor Internet cu programele radio şi TV, distribuirea "personalizată" a ziarelor (adică abonatul îşi poate configura New York Times-ul sau Washington Post-ul "său", după preferinţe şi interese, primind prin e-mail numai ştirile şi articolele pe care le doreşte), iar comerţul electronic este deja o realitate, pe cînd în Europa e abia la începuturile sale. În sfîrşit, pesimiştii privesc totul ca pe un fel de isterie periculoasă şi se înfioară la gîndul că omenirea va fi dependentă de nişte aparate pe care oricînd le poate da peste cap, cît ai zice