Apucasem să termin Literele, să am o slujbă unde mă ocupam de cărţi într-un mod care îmi plăcea, şi mai pusesem şi un pariu personal care, la rîndul lui, pentru a nu rămîne fără conţinut, mă obliga să fiu cît mai ascultător şi mai cititor cu limba română. Alte boli nu mai aveam, afară doar de cea a generaţiei mele, adică lipsa locuinţei şi salariul insuficient pentru a mă lăsa să stau liniştit cu chirie. Altminteri însă, prin cîteva reflexe sentimentalo-(post)studenţeşti, situaţia reuşea din cînd în cînd să pară încă suportabilă. Vreau să spun că atunci cînd am plecat la o universitate elveţiană, pentru un an de documentare în literatura lor de expresie franceză, nu îmi făceam nici un gînd că nu m-aş întoarce. Era un fel de paranteză - binevenită, fireşte, dar pe care, chiar prelungind-o, cum s-a şi întîmplat, de la un an la ceva mai mulţi, ştiam că am s-o închei tot dincoace de Curtici. Mă interesau acolo numai cîteva lucruri livreşti, vreo două-trei lumeşti şi, bineînţeles, obligativitatea (de fapt, o şansă anapoda) de a te autoîntreţine la studii muncind ceva mărunt, dar imens pentru ţară. Aşa am devenit realist. Sau pragmatic. Sau lucid. Locuiam între o frizerie de cîini şi o firmă de pompe funebre ("Murith"), şi mă bucuram că pot profita de pregătirea mea filologică inclusiv pentru a face pe muncitorul într-o fabrică de ciocolată şi a-mi cumpăra o casă acasă. Am fost un muncitor bun. Cînd totul s-a terminat, am luat trenul şi, trecînd prin Curtici, m-am întors la inconştientul nostru colectiv. Aici unde aveam să-l citesc pe Mircea Cărtărescu întrebîndu-se exasperat cît de bine trebuie să scrii ca să-ţi poţi cumpăra o casă. Aici unde, cum spunea cineva, majoritatea slujbelor sînt un fel de grevă japoneză a foamei. Să pedalez pe ideea că, în 2000, realitatea românească oferă mai tuturor amicilor mei exact motivele din '95 pentru "a pleca" definitiv şi a fac