Victoria lui Ken Livingstone în alegerile pentru postul de primar al Londrei a fost considerată, în primul rînd, o înfrîngere a prim-ministrului Marii Britanii şi a şefului partidului laburist, Tony Blair. Incompatibilitatea dintre cei doi nu este doar doctrinară ci şi personală. Blair, elegantul şi dinamicul teoretician al înnoirii social-democrate consideră că Livingstone reprezintă tot ceea ce a ţinut Partidul laburist departe de putere timp de 18 ani: inadecvarea la noile realităţi create de capitalismul post-industrial, populismul, patosul, în cazul lui Livingstone dublat de umor, al luptei împotriva privatizărilor. Blair a făcut tot posibilul pentru a-l înlăture pe Livingstone din competiţie, şi, probabil, încăpăţînarea dovedită în această împrejurare, manevrele lipsite de eleganţă folosite în procedura de desemnare a candidatului, autoritarismul de tipul "fac ce vreau", au contribuit mult la elanul (e adevărat, în condiţiile unei slabe prezenţe la vot) victoriei lui Livingstone. În loc să-şi savureze victoria împotriva aparatului şi a arogantului său conducător, Livingstone a declarat că se consideră, în continuare, membru al Partidului laburist şi va conlucra cu guvernul şi cu membrii săi, pentru a îmbunătăţi condiţiile de locuit şi de transport din Londra. Nu a fost însă doar un conflict între persoane. S-ar părea că succesele, reale, ale guvernului Blair nu contează prea mult pentru o parte însemnată dintre membrii şi simpatizanţii partidul său, că există un puternic curent fidel valorilor tradiţionale ale stîngii, gata să se exprime la primul pas greşit al guvernării. Nu este doar în interesul noului primar să rămînă în partidul fără de care nu-şi va putea pune în practică politica, dar este şi în interesul partidului să nu se despartă de o parte a bazei sale de masă. Oricît de jignit ar fi Livingstone şi oricît de supărat ar fi Blair, dacă îi inter