Imediat după dispariţia lui Ion Gheorghe Maurer, la o emisiune TV unde totul este prezentat ca fiind "senzaţional", am urmărit o convorbire cu Jean Maurer, fiul fostului lider comunist. Aşa cum era de aşteptat, invitatul n-a contenit cu laudele la adresa meritelor şi a calităţilor umane ale părintelui său. A fost, probabil, convingător, deoarece animatorul emisiunii l-a întrebat dacă, nici mai mult nici mai puţin, puterea actuală s-a gîndit cumva să-i organizeze dispărutului... funeralii naţionale. Ce ne-a spus, de fapt, Jean Maurer? Că tatăl său a fost un comunist autentic şi devotat; că nu el e vinovat de "greşelile" comise sub Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, a căror mînă dreaptă a fost ani de zile; că, spre deosebire de alţii, nu s-a abătut de la principiile marxism-leninismului (adică, pentru a relua o vorbă celebră, "nu a întinat idealurile socialismului"); că l-a propus pe Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului întrucît acesta era "iubitor de carte" şi, cînd citea, "făcea conspecte"; că Nicu Ceauşescu a fost în realitate "exilat" la Sibiu, pentru că locul său - pentru cariera politică ce i se pregătea (şi pe care o merita) - era la Bucureşti; că, precum atîţia alţii, Ion Gheorghe Maurer a fost surprins de "schimbarea dementă" (citez exact) din decembrie '89. Şi aşa mai departe, conturînd, tuşă după tuşă, un tablou aproape idilic al României comuniste. Astfel de consideraţii nu se explică doar prin sentimente filiale. Fostul secretar al lui Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, dă dovadă, în memoriile sale, de un devotament nealterat de trecerea anilor. De unde - şi afirmaţia că, în 1965, România era un stat independent din punct de vedere politic şi economic, afirmaţie care înseamnă, cum observă Vladimir Tismăneanu într-un articol din 22, "să nu ai măcar o elementară noţiune despre ideea de suveranitate a poporului şi să confunzi o colonie penitenciară cu o republ