O fabulă identitară Tot în Grecia fiind, m-am bucurat recunoscînd, la un moment dat, în farfuria din faţa mea, o mîncare "ca la mama acasă": sarmale ! - am exclamat eu, entuziasmat. No, no - m-a corectat ospătarul - sarmalaki ! Traditional greek food - a mai adăugat el. Şi uite aşa a început povestea plină de pilde a sarmalei, alias sarmalaki ! "Prototipul" îl găsim, s-ar zice, în Grecia antică: o frunză de viţă împreunînd boabe de stafide cu boabe de orez. De aici, sarmaua a început să umble din gură în gură prin toată zona, aducîndu-şi obolul la definirea unei arii culturale de gastronomie balcanică. Doar că, dacă degustăm mai de aproape, constatăm că sarmalele de la noi nu sînt chiar ca sarmalele de la ei. Sarmalele de la noi... Care dintre ele? Cele în foi de varză şi mari cît pumnul din Oltenia sau cele în foi de viţă şi mici cît unghia din Moldova? Cele cu carne de porc, cele cu peşte sau cele de post? Cele folosind orezul sau cele folosind păsatul? Sau poate sofisticata pentadă sarmalică, precum ar spune Alexandru Surdu, cunoscută în Bucuvina sub denumirea de "cuib de cinci"? Această mare diversitate de practici culinare locale, de care ne aminteşte la timp Radu Anton Roman în cartea sa, a pălit însă sub presiunile instituţiei burgheze, urbane şi mai ales naţionale a restaurantului, care a selectat din această varietate un exemplar, l-a standardizat şi ni l-a băgat pe gît - cu delicii, trebuie să o recunoaştem! - ca sarmaua naţională unică şi reprezentativă pentru toţi românii. Restul e marketing al identităţii. Tîlcul poveştii însă de-abia acum începe, căci, după cum ar spune Lévi-Strauss, sarmaua nu este bună doar de mîncat, ci este bună de gîndit!
De gîndit la tot acest nod gordian al obiceiurilor, tradiţiilor, patrimoniului şi, nu în ultimul rînd, al identităţii. Dacă ar fi să le punem în ordine, folosind sarmaua drept fir al Ariadnei, am ajun
