Au trecut optzeci şi unu de ani de la Marea Unire zece ani de la Revoluţia din Decembrie, şi totuşi constatăm că diaspora română nu există. De ce? Aici trebuie să deosebim exilul - cei care au plecat voluntar sau au fost exilaţi din motive politice - de diasporă - cei care au ales expatrierea din motive predominant economice. Organizaţiile româneşti existente peste hotare au, cel mai adesea, un caracter politic. Cultural, se poate vorbi de o diasporă românească la Paris, aceasta începînd a fi conturată şi la New York/Los Angeles. Din punct de vedere ştiinţific însă, o organizaţie a românilor expatriaţi nu există! Putem presupune că diaspora română este în formare. Acest fenomen îşi are originile în faptul că deocamdată, nu există suficient de mulţi oameni de ştiinţă de origine română care, din ţările unde se află, să contribuie în mod matur, cu regularitate, la formarea tinerei generaţii din România. Prin această stare de fapt, un potenţial beneficiu de importanţă strategică pentru viitorul României continuă să fie ignorat. În ţările din sud-estul Asiei (India, China, Japonia), formarea ştiinţifică în Occident este mai mult norma decît excepţia. Tinerii doctoranzi sau cercetători postdoctorali din Asia de sud-est sînt mult mai numeroşi în centrele de cercetare din Occident care sînt conduse de oameni de ştiinţă originari din aceeaşi ţară! Acest lucru este cunoscut şi acceptat datorită absenţei barierelor culturale, nefiind nicidecum considerat ca o manifestare a favoritismului. Organizarea diasporei româneşti, pe orice continent, pe planul activităţii ştiinţifice şi de cercetare, poate deveni o modalitate de educare şi formare a tinerei generaţii. În plan social, consecinţele exodului sînt dezastruoase. Proverbul "cine nu are bătrîni, să-şi cumpere", care se referă la sensul, mai rar utilizat, de înţelept al cuvîntului bătrîn, trebuie adaptat timpurilor moder