Fiecare cuvînt are, pe lîngă semnificaţia-i generală şi un sens particular pe care-l resimţim în chip acut într-un context în care sîntem implicaţi, cu voie sau fără de voie. Sintagma "întoarcerea celor plecaţi", în ceea ce mă priveşte, are mai degrabă un sens, o conotaţie din cea de-a doua categorie. Am realizat, nu fără surprindere, că în două situaţii identice am avut aceeaşi reacţie. Astfel, acum cîtva timp cînd o excelentă asistentă de la Litere, specializată în postmodernism, m-a întrebat dacă nu vreau să scriu ceva despre "întoarcerea zăpezilor de altădată" i-am răspuns fără ezitare de parcă m-aş fi gîndit de nenumărate ori la această întrebare, că voi scrie (am şi făcut-o între timp) despre "unde sînt saşii de altădată". Acum, cînd în rubrica de teme ale Dilemei a apărut "întoarcerea celor plecaţi", primul gînd a fost tot la saşi. Pot să spun şi care a fost ideea de bază, după ce-am lăsat imaginaţia să zboare nestingherită: ce-ar fi dacă saşii s-ar întoarce (pentru că de plecat e sigur, totuşi, cei mai mulţi au plecat). În fapt, sintagma "întoarcerea celor plecaţi" cuprinde, în acest anume caz, punerea laolaltă a ceva cert "ei au plecat" cu ceva ipotetic "dacă s-ar întoarce"... Nimeni nu-i atît de naiv să nu ştie că este mai "tare" judecata de constatare "ei au plecat în majoritate", decît judecata de apreciere încărcată cu dorinţa "ce-ar fi totuşi dacă ar veni înapoi"... Şi totuşi, în pofida acestei evidenţe nu-mi pot întru totul suprima părerea de rău că acest fapt al plecării saşilor s-a petrecut şi, ori de cîte ori mă întorc de unde am plecat - dintr-o comună din Ardeal unde români şi saşi şi unguri "s-au înţeles" timp de veacuri - simt o strîngere de inimă. Un cinic deplin ar putea replica "asta-i istoria"... "nu trebuie să te implici emoţional"... "nu merită să-ţi pese". Mărturisesc că nu pot fi nici indiferent şi nici cinic, dar nu pot fi, poate