Zilele trecute - în epoca aceasta care acceptă ca adjectivul "odios" să fie el însuşi un superlativ fără grade de comparaţie: mai odios, foarte odios - mi-a căzut sub ochi un text deosebit de odios. Poate greşesc - "par delicatesse" - dar nu mă pot apropia de mîrşăvia aceea fără să-mi amintesc şi să pun pe hîrtie o intimitate: ultimele poezii care au intrat, prin decupare din reviste literare, în colecţia mea de tăieturi au fost ale celui care semnează acest text, dl Cristian Bădiliţă, necunoscut, pînă azi, mie. Erau dintr-o pagină, a şasea, a "României literare" (nr. 43/1998), făcînd parte dintr-un ciclu frapant prin expresivitatea unui zbucium convingător, orgolios şi demn în faţa Domnului. Două dintre ele le-am pus în colecţia mea de ştiri, novitale şi novele în trei fraze şi patru secunde pe care o ţin de jumate secol în care poemele din reviste se împerechează, fără jenă, cu telegramele Reuter, Rador şi chiar Havas, cele blestemate de Eminescu. Una era o comunicare către Atotputernicul, anunţîndu-l că "m-am apucat să scriu o carte despre Sfîrşitul lumii", Sfîrşit pe care poetul îl auzea cum se apropie, greoi ca un urs, de uşa lui, tuşind şi învîrtind cheia în broască; a doua, mai scurtă, intitulată "Ultima", avea această strofă finală care m-a urmărit o bună bucată de vreme: "Domnilor, vreţi să vedeţi cum arată / Pe bune, paradisul? Luaţi un topor şi spargeţi-mi ţeasta! / Altceva nu mai am a vă spune." Recunosc că nu m-am grăbit să execut indicaţia - prea îmi plăcuse poemul; ca deobicei, am lăsat ca viaţa să-şi facă datoria iar mie plăcerea de a verifica poeţii care--mi zic ceva, mai ales pe cei care pot fi atît de decişi - "altceva nu mai am a vă spune!". Mă număr printre naivii cărora cînd le place (verb grav pentru mine) un poet îl cred pe cuvînt, chiar dacă e un ludic, un ironic. Dl Bădiliţă nu prea părea un jucăuş... Însfîrşit, aflu acum dintr-un rec