Cînd gîndesc asupra profesiunii mele de istoric literar ideea mă duce, instantaneu, la declaraţia de principii a lui Lovinescu din anii treizeci: "Sînt critic literar nimic mai mult dar nici mai puţin". Se considera, aşadar, numai critic literar şi, din caracterul declaraţiei, reiese că punea mare preţ pe această profesiune. De fapt, şi Lovinescu fusese mai mult decît atît. Nu a elaborat el, în 1924-1926, Istoria civilizaţiei române moderne, lucrare de pură sociologie cultural-politico-economică, de interes capital în bibliografia românească a temei? Şi, apoi, în 1940, n-a publicat el celebra monografie Titu Maiorescu, după ce mult înainte scrisese cîteva modeste monografii despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, Gh. Asachi? Iar din 1940 pînă la moarte (1943) nu s-a dedicat el acelor studii din ciclul junimist? Să admitem (cum altfel?) că istoria literară o considera o ipostază a criticii literare aplicată asupra unor scriitori şi opere din trecutul literar. Rămîne în picioare, ca argument neintegrator, Istoria civilizaţiei..., pe care am reeditat-o, din 1972, de vreo trei ori. Încît pot spune, fără înconjur, că modelul meu scriitoricesc este E. Lovinescu. După cîţiva ani de preparative şi căutări fireşti, mi-am îndreptat cercetările spre studierea curentelor noastre de idei. Mi-am dat seama, după îndelungi investigaţii şi lecturi, că, la noi, curentele literare nu au, paradoxal, numai o dimensiune estetico-literară, ci sînt, structural, mai complexe, incluzînd, în spaţiul lor, şi alte dimensiuni, precum cea politică, socio-economică şi doctrinară. Şi asta pentru că aceste curente literare (cu pondere importantă în evoluţia fenomenului literar) s-au născut din nevoia imperioasă de a oferi o soluţie (adesea o directivă) întregului fenomen românesc, fatalmente retardatar. Aşa se întîmplă cu paşoptismul, junimismul, sămănătorismul, poporanismul, gîndirismul şi alte