Nu am fost "golan". Am trecut, ce-i drept, de mai multe ori prin Piaţă, pentru a asculta discursurile din balconul Universităţii. Dar nu am rămas acolo niciodată mai mult de o oră, pentru că unii oratori mi se păreau a fi stupizi, iar mulţi dintre cei aflaţi în stradă păreau să fi venit doar pentru a cînta. Manifestaţia-spectacol mi se părea a fi în prea mică măsură politică. Student fiind, am preferat protestului de stradă, care voia să refacă ţara, angajarea "egoistă" în refacerea Facultăţii: în acea vreme, profesorii cereau ajutorul studenţilor. Am fost, de la bun început, de acord cu idealurile Pieţei Universităţii şi m-au impresionat voinţa greviştilor foamei şi inteligenţa celor care au transformat acuza de "golani" în etichetă a contestării. Puterea de atunci, care îşi zicea provizorie, dar acţiona ca una instalată pe viaţă, mă dezgusta. Iliescu era, în mod evident, un lider politic mult prea legat de retorica şi de sensibilitatea comunistă, iar lui i se opuneau cîteva spirite care preferau protestul civic angajării politice. Pe scurt: nu vedeam în Piaţa Universităţii o alternativă politică. Căci distanţa dintre obiectivul democratizării şi mijloacele puse în joc de către "golani" era mai mare decît cea care îi separa pe neocomuniştii de la putere de masele care voiau liniştea promisă de Iliescu. Am rămas un suporter tăcut şi oarecum retras al idealurilor Pieţei Universităţii pînă în clipa în care Poliţia i-a evacuat cu violenţă pe manifestanţii rămaşi pe caldarîm. Dezgustul s-a transformat atunci în revoltă. Mi se părea inacceptabil să-i loveşti pe nişte cetăţeni cu care refuzasei să negociezi şi care erau paşnici şi lipsiţi de orice forţă politică. Pe 13 iunie, la prînz, am mers în clădirea Universităţii din Edgar Quinet, împreună cu alte cîteva sute de studenţi, pentru a apăra - la fel ca în zilele din decembrie 1989 - clădirea de intruşi. Intruşii n