Se întîmplă uneori de mai trece şi cîte o cămilă prin urechile acului, şi tot aşa se mai strecoară şi cîte un poet să le vorbească celor de la Microsoft. Ei, bine, nu numai că le-am vorbit microsoftiştilor, dar am făcut-o chiar în ziua în care guvernul îşi anunţa intenţia de a sparge compania în două. Nu mă aşteptam să aflu creaturi dărîmate şi năpăstuite, dîndu-şi obştescul sfîrşit pe pajiştile bine manicurate, dar la ceva nelinişte tot trăgeam nădejde. N-a fost să fie. Printre somon, sparanghel cu sos Bechamel şi salate de spanac, în cantina lor de trei stele, tovarăşii mei de masă au declarat, toţi ca unul, că "nivelul neliniştii este zero". Explicaţiile variau, dar softiştii erau convinşi că nimeni nu-şi va pierde slujba şi că împărţirea pachetului de acţiuni îi va face încă şi mai bogaţi. Vedeau bătălia dintre patronul lor şi guvern ca pe un concurs de "cine scuipă mai departe" între nişte birocraţi înceţi la minte şi geniul, cam din topor, al tehnologiilor de vîrf. Costumele cenuşii care vor să predea jeans-ilor niscai bune maniere. Tare i-a mai plăcut presei această confruntare, pentru că era simplă şi la mintea oricărui nătîntoc, fără habar de chestiuni tehnice. Printre cei din jurul meu, întrebarea zilei era: "Unde te duci? La Windows sau la Office?". Dar era pusă mai degrabă de formă, cam ca: "Ce bei? Starbucks sau ceai de plante?". Şi à propos, în Seattle, cafelei i se zice "Starbucks", toată lumea îi zice aşa, chiar şi stewardesele de la United Airlines. De fapt, tribul somonului natur era însufleţit de un soi de veselie, ca şi cum aerul curat şi înviorător din Seattle ar fi funcţionat ca un antidot la fumul culiselor birocratice de la Washington. Greu era să nu li te alături. Muntele Rainier, cu creasta acoperită de zăpezi, vizibilă prin geamurile cît tot peretele, se îmbăţoşa către un cer de un albastru optimist care, cu numai cinci minute înaint