Nu se ştie cîţi sînt. Nu se ştie nici cine sînt. Se ştie doar că nu auzisem de ei înainte de 1989 şi, îndeosebi, că întruchipează cea mai dezolantă contraperformanţă a tranziţiei. Pînă a apuca să-i respingă societatea îi resping chiar cei care le-au dat naştere. Pe măsură ce scade numărul copiilor care se nasc, creşte numărul acelora care sînt lăsaţi de izbelişte. La ambele extremităţi ale piramidei demografice mişcarea naturală a populaţiei se încetineşte, dar nu în acelaşi ritm: apariţia nou-născuţilor este şi mai lentă decît dispariţia bătrînilor. Ponderea copiilor este deficitară, a pensionarilor excedentară. Disjuncţia aminteşte de timpurile cînd şoimii patriei erau prididiţi de şoimii pieţei. Societatea are nevoie de copii, nu însă şi majoritatea membrilor ei aflaţi la vîrsta potrivită pentru a îndeplini porunca biblică. Părinţii prezumtivi nu vor să-i nască, iar părinţii efectivi, tot mai adeseori nu vor, sau nu pot, să-i crească. Din aceste discrepanţe se formează tristele cohorte ale copiilor care invadează străzile în căutarea unui adăpost. În epoca de aur populaţia infantilă nu includea categoria "copiii străzii", ci pe cea botezată a "ceauşeilor". Natalitatea silnică preceda actuala libertate a sterilităţii. Explozia demografică a propulsat mortalitatea infantilă la o altitudine ameţitoare. Numeroşii nou-născuţi handicapaţi ori abandonaţi nu se revărsau pe străzile oraşelor, ci erau claustraţi în aşezări de coşmar pe care stăpînirea, iniţiatoarea lor, le ţinea tăinuite. Războiul dictaturii staliniste împotriva copiilor a avut şi supravieţuitori. Cronologic vorbind, unii dintre aceşti foşti copii ai recluziunii s-ar putea găsi printre părinţii care se descotorosesc astăzi de propriile lor progenituri. Tranziţia nu a pus capăt războiului împotriva copiilor, ci îl continuă cu alte mijloace.

Ea trece de la cruzimea disimulată la cruzimea transpar