Încerc să judec lucrurile cu mintea de acum... Oricum aş suci-o, nu pot să-mi schimb sentimentele. N-am iubit Piaţa şi, după zece ani, tot nu pot s-o iubesc. 52 de zile am trăit cu impresia că asist la o păcăleală. Prea mult infantilism, prea multă exaltare, manipulare, infiltrare! La urma urmei, prea multe momente intense, fie ele sublime sau de mare tragism. 52 de zile am urmărit cum "Zona liberă de neocomunism" înghite uriaşe energii fără să producă mare lucru. Pentru că, în vreme ce "noi" stăteam acolo scuturînd chei, înghenunchind şi cîntînd în plină campanie electorală, "ei" se regrupau şi desfăşurau o muncă de lămurire de la om la om, printre vecini, pe stradă, la piaţă, în metrou. Drept pentru care au şi cîştigat alegerile. Ne-au mai lăsat un pic să strigăm "Jos Iliescu" şi i-au adus pe mineri să planteze panseluţe în grădiniţa speranţelor noastre spulberate. Deşi n-am iubit Piaţa m-am simţit tot timpul de partea celor de acolo. Ca să fac şi eu ceva folositor am stîrnit un grup de prieteni şi ne-am apucat să scriem o carte - de fapt o culegere de mărturii, uneori cutremurătoare, alteori groteşti. Poţi să le numeşti vorbe sau istorie orală. A fost gata de 1 septembrie 1990, dar nimeni n-a publicat-o pînă în 1997. Dacă nu m-aş fi străduit s-o public, astăzi ruşinea m-ar fi strîns de gît, aşa însă mai am gură să vorbesc. Deci, după alegerile din '96, dar chiar în noaptea de după alegeri, am cerut prin serviciul de informaţii telefoanele mai multor edituri. Dis-de-dimineaţă am început iar să ofer manuscrisul. Contam pe oportunismul unora. Mă amuza chiar să-l văd publicat de un duşman declarat al Pieţei. În această situaţie aş fi avut sentimentul că am învins. Am fost naivă iar. Ăstora nu le era frică, se simţeau în continuare mari şi tari, aşa că au respins cartea despre Piaţă cu multă greaţă. Din cîte telefoane am dat numai unul a fost cu noroc. Cea care